Degradare sau evoluție morală...

Mă gândeam zilele acestea la cum am început să scriu, ce subiecte am abordat și am observat o ușoară abatere de la linia de început, de la subiecte unde așteptam răspunsuri, păreri și viziuni asupra unor teme care mă interesau mai mult sau mai puțin direct. La această rădăcină aș dori să mă întorc azi cu o temă legată de inocență și moralitate.

Suntem oameni și ne place să credem că ne ghidăm viața după anumite principii inamovibile...așa e oare?

Suntem într-o continuă schimbare în fiecare zi în ideea unei maturizări și a unei gândiri mai de ansamblu, însă care e prețul acestei maturizări?

Când suntem mici, viciile acopera o zonă restrânsă din controlul asupra comportamentului. Ele de obicei se opresc la ciocolată și bomboane, dar pot fi controlate, deseori, printr-un simplu „nu e voie!” spus de unul dintre părinți cu rolul de a ne avertiza conștiința că întrecem măsura. Dar ce se întâmplă când influența părinților scade, iar viciile se află într-un raport de invers proporționalitate cu aceast factor de control?

Cum le mai ținem noi sub control? Fiindcă, treptat, ele se impun în modul de gândire și alterează principiile. Ajungem să gândim și să acționăm în moduri în care nu ne-am crezut în stare și toate acestea pentru satisfacerea unor dorințe puerile, care nu sunt atât de esențiale.

Unde se termină inocența copilăriei și unde începe „maturitatea” adolescenței? Când își lărgește moralul  orizontul...sau acest fapt se întâmplă doar ca noi să avem o acoperire asupra conștiinței?

Poate totul pare prea filosofic, însă dacă stați bine pe gânduri, sigur găsiți o situație din viața voastră când ați luat o decizie sau ați acționat într-un fel neortodox doar pentru a vă satisface un viciu...„o nevoie inutila”.

Întrebarea rămâne: viciile sunt destul de puternice pentru a-ți altera principiile?

Direcția? Spre necunoscut și mai departe!

Am stat o perioadă bună și am observat evenimentele de „primă mână” care au cuprins viața cotidiană din frumoasa noastră țară și pot spune că rămân surprins de câte se pot întâmpla.

Am rămas surprins în primul rând de cât de prost ne-am putut prezenta la Eurovision. Pardon, pentru noi concursul ar trebui să se numească Euroafon. Păcat de piesele cu adevarat bune care nu au reușit să prindă un loc decent, iar aici mă refer direct la Moldova, având o prestanță demnă de invidiat. Dar din păcate, talentul este mai puțin important.

În politică n-am să intru, subiectul e discutat, dezbătut, uzat și refolosit atât de presa românească, dar și de presa internațională. Subiectul care pot să spun că m-a „interesat” a fost Bacalaureatul de anul acesta. Reacțiile au fost împărțite, de la elevi la părinți, profesori și jurnaliști. Ba că a fost rău, ba că a reflectat adevăratul nivel al tinerilor, Bacalaureatul e treapta care face diferența în momentul de față. 

Citisem zilele trecute o scrisoare (sau răspuns? nici nu mai știu cum se intitula) redactată de un tânăr care a susținut examenul de Bacalaureat și care critica tot: sistemul de învățământ, mass-media, educația de acasă, lumea, profesorii și găsea în toți și în toate eșecul survenit în urma probelor scrise. 

Nu vreau să apar ca un apărător al sistemului de învățământ, însă de la an la an, din programă se mai taie câte ceva pentru ca elevilor să le fie mai ușor. Examenul de anul acesta avea mai puțină materie decât cel din urmă cu 3-4 ani și tot sistemul îți pune piedică, nu? Singura „greșeală” e aceea că sistemul încearcă să diminueze frauda. Camerele de supraveghere n-ar trebui să intimideze pe nimeni sau ați văzut cumva copii intimidați de camerele din mall-uri sau cluburi? 

Scuza că televiziunea nu mai oferă modele pentru tineri e de asemenea banală. La vărsta aceasta presupun că poți să alegi și tu ce dorești să vizionezi. Nu ești obligat să te uiți la emisiuni de 2 bani care promovează incultura și violența. Sunt atâtea canale cu informații utile pentru tine, tinere elev, încât e de ajuns să apeși un buton pe telecomandă în timp ce stai pe canapea. Ca să nu mai vorbesc de documentarele de pe internet. 

Dar violența și limbajul vulgar atrage, se vinde! Astfel că noi suntem vinovați că elevii și-au căzut Bacalaureatul.

Eu vă spun doar un lucru: Rușine! Mai ales pentru cei care și-au căzut proba la Limba și Literatura Română. Înțeleg că Matematica e grea, pentru Istorie, Geografie, Fizică sau Biologie trebuie să ai anumite afinități, dar la Română nu ai nicio scuză. În timp ce răsfoiam perlele elevilor, mă gândeam că nu e posibil așa ceva, parcă erau replici dintr-un show de strand-up comedy. Sunteți români și nu vă cunoașteți limba, nu știți să scrieți un eseu agumentativ...nu vă prinde puțin rușinea? 

Și totuși noi suntem de vină, societatea, părinții, mass-media și profesorii pentru că unii tineri au ajuns la vârsta de 18-19 ani și nu știu scrie corect românește.

Eu sunt sigur că se poate mai mult, că nu acesta e nivelul tinerilor din ziua de azi, dar pentru asta cineva trebuie să dea trezirea...ceva trebuie să se întâmple.

În final doresc să-i felicit pe toți elevii care au promovat examenul de Bacalaureat, fie cu note mari, fie cu note mai mici, e important că munca lor a dat roade.

Felicitări încă o dată și baftă la facultate!

Amintiri din alte timpuri...

Câteodată stau şi mă gândesc la anii ce-au trecut....nu-s mulţi, dar totuşi parcă era în altă viaţă.

Unde a dispărut timpul în care singura mea grijă era...defapt nu era, pentru că nu avea nicio grijă. Când purtam doar pantaloni scurţi şi umblam desculţ şi mă jucam în praf. Când abia aşteptam să se coacă fructele în grădină. Când frizerul era bunicul şi nu trebuia să dau banii pe Gillette...defapt, ce bani?! nici nu aveam nevoie de bani, nu aveam grija examenelor, diplomelor, titlurilor. Când mă trezeam la 7 şi aerul mirosea atât de proaspăt a rouă, iar mama făcea plăcinte. Când mergeam în grădină să am grijă de pepenii galbeni puşi de mami special pentru mine. Când mergeam să îmi strig prietenii afară pentru că nu aveam mobil să le trimit mesaj. Când nu aveam nervi şi nici nu ştiam ce înseamnă stresul.  Când Arbacadabra, Feriți-vă de măgăruș și Kiki, Riki, Miki erau la modă. Când făceam cort din prelata auto împreună cu băieţii din vecini şi stăteam toata ziua înăuntru....jucând cărţi şi ascultând muzică. Când mă certam cu băieţii şi mergeam acasă pe o parte, iar prin spatele casei mă întorceam la ei sau veneau ei la mine. Când înconjorul satului pe bicicletă era o adevărată aventură. Când cireşele erau mai bune din copacul altuia. Când „promit” era un cuvânt sfânt. Când singura responsabilitate era să am grijă de surioara mea. 

Dar nu. Eu mi-am dorit să fiu mare, să cresc cât jucatorii de baschet, să pot lua decizii, să am voie să merg oriunde, să am buletin, să merg la liceu (pe vremea aia nici nu știam ce e aia facultate).

Acum am tot ce mi-am dorit odată, dar parcă nu-i ce vroiam. Stres, nervi, nevoi....acestea nu intrau în calculele mele, dar au venit la pachet.

Sunt puțin nostalgic și mi-e dor de simplitatea vieții la 6 ani, dar cui nu îi e dor de copilărie?

De aceea vă provoc, ca în vremurile bune, să scrieți de ce anume vă e dor din copilărie...ce ați vrut atunci și ce aveți acum...

De dragul copilăriei și al vremurilor de atunci...

File din romantismul contemporan (I)

Înainte să îmi încep articolul vreau să menţionez că nu sunt Hitch şi nici nu încerc să îl copiez, ci doar vreau să scot în faţă un detaliu al vieţii cotidiene şi sper să pot porni o discuţie pe acest subiect.

Nu poţi să treci pe stradă în ziua de azi fără să observi manifestaţii romantice ale băieților. Iar dacă vă așteptați la gesturi tandre și flori, ciocolată și poezii...atunci ați greșit epoca și vă sugerez să vă întoarceți în timp puțin mai mult de 300-400 de ani pentru astfel de „mofturi”. 

În fabulosul an 2011 băieții au ”metode moderne„ (florile sunt scumpe, ciocolata îngrașa, iar pentru poezie trebuie nițel talent).

Nu de puține ori mi s-a dat sa văd același scenariu când ies în oraș. Băiatul vede fata...merge la ea și o prinde de fund...eu stau și mă gândesc: ce îi trece prin capul băiatului în momentul acela și ce reacție se așteaptă el să aibă fata? Pentru că sigur nu va reacționa frumos și va accepta asemenea mitocănii. Dacă primul pas nu merge (ceea ce era de așteptat), urmează pasul 2: băiatul se pune la bar lângă fată, își aruncă setul de chei cu brelocul Mercedes, BMW sau Audi pe tejghea și își pune în valoare talentul orator: „cu ce îți fac cinste păpușă?” (apelativul poate veni și sub altă formă). Dacă discuția continuă, există șanse mari să devină un monolog în care el își prezintă cu mare fast posesiile, talentele și numeroasele calități, culminând cu o replică de zile mari care ar trebui să dea fata pe spate: „Nu prea îmi plac blondele, dar în seara asta voi face o excepție” (în cazul în care fata e brunetă sau roșcată, replica e aceeași...se schimbă doar culoarea). Am să mă opresc aici și n-am să continuu cu partea de dans, numere de telefon, adresa de messenger sau alte chestii prea comune.

În schimb vreau să mă opresc asupra fluieratului pe stradă după fete. Acest gest ar trebui să înlocuiască serenadele și cântecele romantice? Pentru că mie mi se pare ca înseamnă: „Hei! Ești bună, nu vrei să ieșim?”. Răspunsul nu trebuie să îl dau eu, cred că e evident la o astfel de abordare. Și cum în Evul Mediu „prințul” mai venea și călare, în Epoca Contemporană locul calului e luat de mașină și cuceritori care claxonează după fete pe stradă. Fapt pe care oricât mă străduiesc să îl înteleg, nu pot...nu-i găsesc logica. Ce reacție se așteaptă de la fată? Ce ar trebui să facă?

În cazul în care deslușesc misterul, voi reveni cu noi detalii, până atunci...„o minune ș-un mister...romantismul contemporan!”

Numai bine!

Ce reprezintă pentru voi?

Stând pe gânduri şi "meditând la nemurirea sufletului" m-a lovit inspiraţia pentru un nou post. Un post la care n-am să scriu eu, ci voi, dragi cititori. La acest subiect au meditat multe minţi luminate, însă eu cred că o definire a acestui concept e pur subiectivă. Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva şi se manifestă in N feluri, iar eu chiar asta sunt curios să aflu: 

Cum definiţi FERICIREA şi ce preprezintă pentru voi? Ce vă face fericiţi? Cum se manifestă şi ce simţiţi?

Momente de poezie (I)

De când am venit la facultate, am avut ocazia să cunosc persoane foarte interesante, de un rar talent în diferite domenii. În această categorie aş putea să o încadrez şi pe tânăra domnişoară Iulia Pătraşcu, studentă la Facultatea de Litere. Stând la discuţii cu ea în seara aceasta...mi-a arătat câteva dintre creaţiile personale. Am rămas uimit când le-am citit şi mi-am propus să vă dezvălui şi vouă din talentul acestei domnişoare:

Când peste tot se va depune o lopată de pământ,

Când îngerii vor sta să plângă, cerul lăcrimând

Când soarele se va-neca în marea adâncă,

Iar luna palidă şi rece se v-a zdrobi de-o stâncă,

Un înţelept va sta să vadă tot ce se petrece,

Privindu-mă cu disperare şi cu ochiul rece

Iar stelele de întristare vor părăsi văzduhul,

Heruvimii îmi vor lua de pe pământ duhul.

Atunci, tu trupul să mi-l iei de moarte încolţit

Şi să îl pui pe rug aprins, de ură îngrămădit

Dar mai înainte să-l despici, bucată cu bucată

Şi inima din piept să-o scoţi, chiar de este moartă.

Să îmi desprinzi mâinile ce altădată te îmbrăţişau

Şi apoi picioarele ce spre tine alergau

Iar pieptul, unde capul frumos ţi-l aşezai

Cu răutate să-l zdrobeşti, milă să nu ai.

Un praf de cenuşă probabil va rămâne

Care mereu să-ţi amintească de un coşmar, de mine

Dar şi pe-acela să-l arunci, una să devină

Cu pământul necurat de păcat şi vină

Să treacă trecătorii să-l calce în picioare

Iar tu să vrei să plângi, dar să nu ai suflare

Să-l bată vântul aspru în zări să îl împartă

Iar tu, să plângi cu lacrimi de foc a mea soartă

Nu pentru că vreau să zdrobesc a ta fiinţă

Ci pentru că azi mai am o singură dorinţă.

Când peste tot se va depune o lopată de pământ

Când îngerii vor sta să plângă, cerul lăcrimând

Când soarele se va-neac în marea adâncă

Iar luna palidă și rece se va zdrobi de-o stâncă

Tu singur vei putea să vezi tot ce se petrece,

Privindu-mă cu ură și cu ochiu-ți rece.

(Iulia Pătraşcu, Mai am o singură dorinţă)

Tinereţe fără bătrâneţe?

Sunt la o vârstă bună...20 şi un pic...şi îmi place această perioadă. Suntem visători acum, avem planuri măreţe şi principii revoluţionare, suntem o nouă generaţie cu o altă mentalitate.
Viitorul....unde ne vedem peste 10 sau 20 de ani? Sau mai bine zis...vrem să ne vedem peste 20 de ani? Cu riduri, obosiţi, secaţi de vlaga tinereţii? Cred că marea majoritate a tinerilor din ziua de azi şi-ar dori să rămână veşnic la vârsta de 20 şi un pic de ani. Câţi dintre noi nu ne-am dori să fim în pielea tânărului Dorian Gray? Vă invit să vizionaţi varianta filmului din 2009. Mai multe detalii nu vă dau pentru că aş intra în domeniul de discuţie a lui Ionuţ, dar îl voi ruga pe el să vă facă o scurta prezentare.
Totuşi trebuie să vedem şi cealaltă jumătate. Tinereţe veşnică...sună bine, nu? Dar cănd vezi că toate persoanele dragi ţie îmbătrânesc...mai sună la fel de bine? Viaţa are multe de oferit, la vârste diferite. Fiecare etapă are farmecul ei...îmbătrânirea e un proces care ne oferă prilejul să privim viaţa din diferite perspective.
M-am gândit să vă ataşez o melodie, piesa celor de Alphaville adaptată zilelor noastre...care ne întreabă
"Do you really want to live forever?
Forever and ever"





Putem trăi veşnic prin ceea ce lăsăm în urma noastră...

Comerţ cu fericire?

Preţul fiecărui om...despre asta aş fi vrut să scriu. Vedem atâtea filme şi cazuri reale în care oamenii sunt "cumpăraţi". Am trecut perioada când se făcea comerţ cu oameni, comerţul cu forţa de muncă, dar am intrat într-o perioadă când noi ne vindem pe sume de bani. Ne vindem pentru a fi fericiţi? Acesta să fie răspunsul oare? "Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani şi dragostea nu poate fi dobândită cu forţa" spunea Émile Zola, iar eu tind să îi dau dreptate francezului.
Ar fi multe de spus despre acest subiect dar nu mă mai lungesc şi dau cuvântul unei melodii care surprinde foarte bine această chestiune...

Dragobete pentru iubire

Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
Se spune că în ziua de Dragobete, băieţii şi fetele se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană înspre sat, fuga fiecăreia atrăgând dupa sine câte un băiat, şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De îşi prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicală "Dragobetele sărută fetele!", mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranţa primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor.
Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase.
(http://www.e-scoala.ro/dragoste/dragobete.html)

În ziua de azi nimeni nu se aşteaptă ca românii şi româncele de la oraş sau chiar de la sat să se îmbrace în straie populare şi să meargă în pădurea de la marginea oraşul\satului să culeagă flori de primăvară sau să reproducă obiceiul strămoşesc precum e scris mai sus. Ceea ce am dorit eu prin acel paragraf e să amintesc românilor cât de frumoasă e această sărbătoare uitată sau marginalizată de arhicunoscuta sărbătoare comercială Valentine's Day.
Ce îi lipseşte sărbătorii din 24 Februarie să fie una a îndrăgostiţilor? Ne-am dorit o zi în care să celebrăm iubirea şi uite-o....mai avem nevoie de împrumuturi americane?
Suntem originali dragi români, profitaţi de asta!
......sau cum ar zice reclama de la ciocolată: "De Dragobete iubeşte Româneşte!"

Sebastian versus Valentin

Am ajuns să mai scriu un post despre tradiţie, despre una împrumutată şi tot mai populară, această traditie a Sfântului Valentin care ne cuprinde în fiecare an. Sărbătorit pe 14 februarie, Valentin (care nu apare în calendare, excepţie făcând cel maghiar catolic unde apare ca Sfântul Balint.....care tot nu-mi sună a Valentin mie) este patronul îndragostiţilor, cei care se consideră aşa îşi oferă flori şi mici cadouri cu valoare sentimentală. După revoluţie, am preluat-o şi noi, că aşa-i „cool“.
Stau de la o vreme încoace şi mă gândesc, avem nevoie şi de asta? Avem nevoie de o sărbătoare ca sa ne spună: "băi prostule, du-te şi cumpără-i persoanei dragi un trandafir!"? Avem nevoie de o sărbătoare care să ne facă să ne arătăm afecţiunea, dragostea, iubirea faţă de persoana de lângă noi? Nu puteam să facem asta în fiecare zi\săptămână\lună? Sau de cate ori o simţim? Nu e nevoie de cadouri scumpe....cine te place te place pentru ceea ce eşti.
Bun, înteleg, poate avem nevoie de o sărbătoare a îndrăgostiţilor, iubirea e un sentiment ce nu se poate descrie sau cum ar zice Tudor Muşatescu..."iubirea nu se poate defini într-o singură formulă, fiindcă nimeni nu iubeşte identic", dar avem nevoie de o sărbătoare de peste ocean când avem şi noi una? Dragobetele nu reprezintă la fel de bine iubirea? Sau nu e la fel de "cool" precum e "Valentine's day"?
Arătaţi oameni buni că sunteţi români şi că mai ţineţi la identitatea voastră, nu lăsaţi să moară sărbătorile frumoase precum sunt Dragobetele.
Iar ca să închei trebuie să menţionez că nu sunt genul de om care s-a pus să scrie în felul acesta despre "Valentine's day" pentru că a fost rănit nu ştiu cât de tare în dragoste şi nu poate trece peste, pentru că pot garanta că asta e prima impresie care se formează când cineva citeşte articolul. Am iubit, iubesc şi voi iubi în continuare, dar pentru asta n-am nevoie de o sărbătoare americană care sa îmi spună când să îi iau cadou iubitei mele sau când să îmi demonstrez iubirea faţă de ea.

"Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc." (Liviu Rebreanu)

Folclorul zilelor noastre

Am să mă opresc doar la muzică. Avem atât de multe canale de muzică folclorică, unde 1/3 din ecran e ocupat de publicitate şi anunţuri, unde muzica încet încet capătă alte conotaţii, valoarea se pierde, ritmul se schimbă şi mă întreb unde se va ajunge? Folclorul e recunoscut pentru conservatorismul său, pentru stilul care nu acceptă influenţele modernităţii. E locul unde tradiţia românească se păstrează intactă, originile noastre care sunt uitate de majoritatea românilor, sunt ţinute în viaţă de artişti precum Grigore Leşe, Tudor Gheorghe, Nicolae Furdui Iancu sau Dumitru Fărcaș. Sunt păstrători ale unor motive din trecutul nostru. Câte din cântecele lor nu prezintă viaţa omului la ţară, motive religioase, motive de dragoste sau, dacă luăm în discuţie doina (cântec de jale şi dor specific folclorului românesc), care s-a născut din suferinţa mamelor care îşi vedeau copiii plecaţi la "răzbel" şi nu îi mai vedeau venind înapoi. Dar aşa ceva se uită...tradiţia se afundă în negura anilor, locul ei fiind luat de "sărbători" de peste mări şi ţări, de genuri muzicale comerciale, a căror versuri n-au nicio semnificaţie.
Doamne fereşte-ne de vremea când muzica folclorică va fi înlocuită de manele, iar tradiţia românească de sărbători străine!


P.S.  Ascultaţi vă rog doar o bucăţică din folclorul nostru...

Pledoaria maimuţei

 

Aseară, o prietenă mi-a atras atenţia asupra unui aspect din blogul meu. Am lăudat fiinţa umana în detrimentul animalelor, iar ca să îmi demonstreze nobleţea animalelor, Mariana mi-a trimis o poezie pe care o împărtăşesc cu voi.

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic,

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,

A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!

Tot circulă o vorbă, deloc adevărată

Că omul ar descinde din buna noastră rasă.

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!

Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte

Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!

Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?

Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?

Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?

Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?

Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,

Ca să scornească arma distrugerii în masă?

Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,

E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,

Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii...

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,

Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,

Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat

În obştea maimuţească vreun cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.

Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,

Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.

În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,

Devine şef acela viteaz, agil, deştept,

Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,

De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.

Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,

Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.

Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!

Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,

Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,

Nebuni după putere şi după bunăstare!

De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,

Contează doar averea şi înmulţirea ei.

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.

La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură

Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.

Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator..

Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:

La noi nu se întâmplă război religi

Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,

Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,

Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.

E-adevărat că omul, acest biped gunoi,

Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!

Prietenie absolută

Pe lângă faptul că posedă inteligenţă, omul se mai deosebeşte de animale prin nevoia de socializare. Scopul final al acestei acţiuni este de a cunoaşte persoane noi, de a interacţiona cu ele şi de a lega prietenii.
Despre asta aş vrea să scriu şi eu...prietenia. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane ar spune DEX-ul. Garabet Ibrăileanu spunea că "prietenia este singura afecţiune curat omenească; toate celelalte îşi au începuturile la animal şi sunt fizice."
După mine, un prieten e aceea persoană care e lângă tine şi la bine dar şi la rău, care te caută când eşti bolnav care te ajută când eşti la necaz, care se bucură de reuşitele tale. Tind să cred că am lângă mine astfel de oameni.
Ieri, venind pe tren mi-am scos o carte să citesc...White City Blue de Tim Lott. Un pasaj legat de prietenie mi-a atras atenţia: "Pentru început, sunt prietenii pe care nu îi placi. Eu am foarte mulţi din ăştia. Apoi sunt prietenii pe care îi placi, dar nu te deranjezi niciodată să te întâlneşti cu ei. Mai sunt cei pe care îi placi foarte tare, dar nu le suporţi partenerii. Şi cei pe care îi ai din obişnuinţă şi nu poţi să te lipseşti de ei. Şi cei cu care eşti prieten nu pentru că îi placi, ci pentru că sunt chipeşi sau populari şi dă bine să fii văzut cu ei. Prieteni-trofeu. Eu le spun O.E.F.A. (Oameni Egoişti Foarte Atrăgători)".
Încerc să cred că astfel de clasificări nu există, că sunt ireale, că oamenii sunt mai buni de atât, ca interesele nu afectează aşa mult prietenia. Că există doar Prieteni şi Prieteni foarte buni. Vreau să cred absolutul.
"O mulţime de oameni vor să meargă cu tine cu limuzina, dar tu vrei să ai pe cineva care să dorească să călătorească cu tine cu autobuzul, atunci când limuzina s-a stricat" (Oprah Winfrey)

Lovit de boală

Vacanţa aceasta am suferit...am suferit de o boală cronică...tot mai des întâlnită. Cu excepţia zilelor de sărbătoare, când mă mai lăsa în pace, restul zilelor de vacanţă au fost un chin. Am fost reţinut, nu la pat...pentru că n-aveam stare să stau în pat şi nici somnul nu venea...ci la scaun. În faţa laptopului am încercat să scap de ea. Remedii în astfel de situaţii se găsesc greu, de obicei ele vin din partea prietenilor, dar de data aceasta nici acest lucru n-a reuşit să îmi alunge boala. Mi se întâmplă în fiecare vacanţă să fiu atins de boala aceasta, dar niciodată nu m-a ţinut atât de mult.
Parcă îmi lipseşte viaţa de la facultate când "boala" nici măcar nu se putea atinge de mine, eram imun la farmecele ei.
Încet vacanţa se termină, mă voi întoarce la facultate şi astfel mă voi vindeca de arhicunoscuta plictiseală :)

Vedete de România

Mda! M-a apucat febra scrisului, a liberii exprimări. Scriu a 3-lea post în seara aceasta pentru că nu m-am putut abţine să nu-mi spun părerea despre tema aceasta: „Vedete de România”

Vedeta este un  artist vestit (mai ales de teatru, cinema); stea. Persoană care se impune în mod intenţionat într-un domeniu de activitate, asta confrom DEX-ului. Ar trebuii anuntaţi cei de la Academia Română să schimbe sensul cuvântului pentru că în ziua de azi la „tembelizor”  nu mai există aşa ceva sau e pe cale de dispariţie. Oriunde m-aş uita, ceea ce atrage cel mai mult e prostia şi scandalul. Vina nu e a celor din televiziune, ci a noastră, popor consumator de scandaluri şi mizerii.

Un exemplu atât de mediatizat în ultima vreme e cazul lui Ciprian, băiatul „nu ştiú”. Acel băiat, pe lângă că e timid, e şi bolnav, dar noi ne amuzăm pe seama lui. Am văzut cazuri de copii de 10 ani folosind replica lui, dar şi oameni de 50 de ani...chiar aşa mult ne influenţează prostia? Chiar aşa dornici suntem de ea? 

Mi-e silă de toate certurile de familie televizate, de scandalurile din presă, de mizeria din politică.

Omul trebuie să fie informat, dar nu cred că viaţa privată a unei „vedete” e de interes general.

Sistemul de valori

De mici ne alegem valori după care ne ghidăm în viaţă. Fireşte acestea se schimbă pe parcurs în funcţie de vârstă şi etapa prin care trecem. Fiecare dintre ele ni se par morale, din punctul de vedere propriu, la acel moment dat. Dar acum, dacă stăm şi ne gândim la felul în care ne-am comportat în urmă cu 6 ani, nu prea ne vine să credem cum eram în perioada aceea. 

Dar nu aici vreau sa ajung cu ideea, ci la felul valorilor. Ne alegem valorile care ne ghidează viaţa după bunul plac, dar ne-am gândit vreodata că valorile noastre poate face rău altor persoane din jurul nostru? Că poate sunt sub orice critică, dar noi ne simţim bine, ne mândrim cu ele.

În concluzie s-ar putea spune că nu toate valorile sunt morale, dar atunci….se mai pot numi valori?

Hermeneutica vorbirii

Prin definiţie omul este un animal social. Intră în contact cu alţi oameni, interacţionează şi vorbeşte.
Suntem de multe ori dornici să ne exprimăm părerile, bune sau rele, să ne argumentăm punctul de vedere, dar de multe ori ceea ce spunem are mai multe sensuri. Nu cred că există persoană căruia să i se fi întâmplat să fi vrut să spună ceva şi auditorul să fi înţeles altceva, iar aici nu mă refer la conotaţii sexuale. De aici şi până la dispută nu e decât un pas. Există oameni preocupaţi să înteleagă elementele de detaliu din conversaţie şi uită de ideea de ansamblu. Nu toţi suntem francmasoni şi ascundem simboluri în ceea ce spunem. E mai înţelept să încercăm o interpretate a textului per ansamblu prima dată, iar pe urmă să aruncăm o privire la detalii.
 Aşa greu e să vedem lucrurile simplu? Nu toate sunt complexe pe lumea asta.

Comedia vieţii

A căzut şi prima zăpadă serioasă aici în Oradea...iar pe viscolul din după-masa aceasta mi-am programat să merg la teatru. Prima piesă din stagiunea actuală "Amor cu repetiţie", o piesă foarte interesantă din cele auzite şi acelaşi lucru pot să îl spun şi eu acum după ce am văzut-o. Totuşi trebuie să menţionez că am rămas uimit de cât de multă sexualitate sau faze cu subînţeles a conţinut. În rest piesa a fost extraordinară, comedie fiind...am râs pe rupte, m-a ţinut cu zâmbetul până la urechi.

Ce e teatrul de fapt? Ce sunt aceşti actori? Oameni care ne pun zâmbetul pe faţă? Oameni cu un deosebit talent de interpretare?
Aceleaşi întrebări le-am avut şi în legătură cu şcoala şi învăţământul, iar răspunsul m-a surprins enorm. Profesorul este o persoană care vine la şcoală şi îşi vinde cunoştinţele pe un salariu, se "prostituează intelectual" a fost răspunsul mai exact.
Putem atribui aceeaşi idee şi teatrului? Actorilor? Sunt cam în aceeaşi situaţie. Trebuie să îşi vândă talentul că să producă plăcere publicului, să îşi aleagă piesele în funcţie de preferinţa majorităţii astfel încât să atragă lumea.
Ciudat, nu?

Fericirea

Nu am bani, resurse, speranţe. Sunt cel mai fericit om în viaţă. – Henry Miller
M-am trezit cu o dorinţă de a scrie ceva despre fericire, am deschis google-ul şi am citit câteva citate. Multe dintre ele foarte frumoase, altele pesimiste, dar cel a lui Henry Miller mi-a atras atenţia pentru că evidenţia chiar ideea la care m-am gândit şi eu. Banii sau resursele nu sunt elementele esenţiale pentru găsirea fericirii, care oricât am căuta-o nu va apărea când vrem noi. Fericirea vine pe nepregătită masă, instantaneu, ceea ce face impactul şi mai mare. Fericirea trebuie să fie o rasplată, nu un scop, spunea Antoine de Saint-Exupery. Ne zbatem să facem lucruri măreţe pentru fericirea noastră, dar uneori uitam că fericirea pură vine din lucrurile simple, un sfat, ajutorul dat unei persoane apropiate, un zâmbet, un mulţumesc, lucruri mărunte care nu costă nimic. Împărtăşind vom primi...
Crăciunul ne bate la uşă, acum e momentul....fiţi fericiţi!

Călătoria ca hobby

Cu oricâte persoane aş vorbi despre hobby-uri, nu cred că am întâlnit persoana care să îmi spună că nu îi place să călătorească. Suntem nişte firi foarte curioase şi dornice de tot ce e nou, dorim să explorăm locuri, să vedem, să experimentăm, să fotografiem. Şi mie îmi plac lucrurile enumerate anterior, dar cel mai interesant într-un oraş nou mi se pare necunoscutul. Să ştiu că defapt nu ştiu nimic despre acel loc şi să mă iau la pas să îl explorez, ceea ce am făcut şi în ultima excursie în Bucureşti. Evident n-am reuşit să îl străbat la pas, dar mi s-a părut interesant să mă plimb pe jos şi să nu cunosc nicio zonă, să aud accente diferite, să văd comportamente diferite. Oricum, n-am de gând să mă opresc aici...mai am multe planuri de excursii in ţară.
Aici apare curiozitatea mea, voi unde aţi vrea să călătoriţi? Poate în ţară? Poate în străinătate? Unde şi de ce? Ce vă atrage la acel loc?....şi uite cum curiozitate ne îndrumă să dezbatem un subiect...al naibii curiozitatea asta.