Letopiseț de blog (IV)

Fiindcă a trecut ceva timp de când n-am mai scris, din trecut vine și ideea pentru un nou articol. De mult mi-am propus să-i dedic un articol acestui „Mecena” al culturii românești, domnului Constantin Brâncoveanu.

Din C.V.-ul personal aflăm că s-ar fi născut prin 15 august 1654 în Brâncoveni, provenind dintr-o familie boierească înstărită. Derularea evenimentelor din familie îl aduc în casa stolnicului Constantin Cantacuzino care îl educă bine, alături de fiul său Ștefan, învățându-l pe viitorul logofăt și domn al Țării Românești, cam tot ce trebuia să știe ca să se descurce în lumea cea mare.

Ajuns la vârsta maturității, Costi, bate spre însurătoare, iar Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, era pe stoc la vremea aceea. Afacerea s-a dovedit a fi profitabilă, fiindcă au avut împreuna 4 fii și 7 fiice...fiii ca urmași la tron, iar fiicele pentru alianțe matrimoniale. Colac peste pupăză, Marica avea un talent nativ de economistă, învârtind averea brâncovenilor prin câteva conturi în străinătate și investind serios în piața imobiliară apuseană, asigurându-și familia pentru 2-3 secole...sau cel puțin așa era planul. 

Treburile se complică nițel când moare domnitorul Șeban Cantacuzino, unchiul logofătului Constantin Brâncoveanu. Fiindcă n-avea moștenitori, boierimea îi „ridică” pe scut pe acest nepot, care trezit confuz și buimac din patul său, este înscăunat domn în mai puțin de-o zi. 

Țara începe să o ducă bine: se introduce o reformă în sistemul fiscal, se pun bazele unei diplomații organizate, dorind domnul să împace (cu aur) atât apusul cât și răsăritul. Domnul însă juca la mai multe mâini, oferind informații atât habsburgilor despre turci cât și turcilor despre habsburgi. Ba mai mult...mișcarea moldovenească de-a pune după Costi Cantemir (pe care nu-l înghițea) un domn favorabil lui, nu prea i-a ieșit. A fost în galeria lui Constantin Duca la început, care-i era ginere, apoi a trecut la Mihai Racoviță, care-i era văr de-al doilea, însă sultanul vroia să pună pe cineva din curtea lui, astfel că l-a ales pe Mitică, din familia Cantemirilor, dușman „natural” a domnului muntean.

Echilibrul țării s-a păstrat bine, atâta vreme cât domnul a putut să țină în fâu lăcomia puterilor vecine, însă în Est se ridică Petre ăl Mare a Rusiei. După ce le-a dat 3-0 pe zăpadă la suedezi, lui Petre-i luceau ochii la Constantinopol, astfel că pregătește o campanie în care-l atrage și pe Mitică al Moldovei. În același timp trimite niște bani și la București pentru a-și asigura sprijinul Brâncoveanului. Grijuliu ca de obicei, acesta stă în expectativă militară atât pe granița cu Moldova cât și pe Dunăre, urmând să se alăture celor care stau să câștige. Cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, prevederea minuțioasă a domnitorului nu a putut anticipa acțiunea vărului său, spătarul Toma Cantacuzino, care-i ia cavaleria și se alătură rușilor. Cei din urmă ajung să fie bătuți de turci și trimiși acasă plângând, iar în presă turcă, numele lui Brâncoveanu apare pătat.

Învinuirea lui Toma și aurul românesc nu l-au putut convinge pe sultan să nu se răzbune, întocmind un plan de răzbunare pe 3 ani. Auzind acestea, stolnicul Constantin Cantacuzino, care-l vroia pe fiu-său...Fane domn peste toată Țara Românească, face o excursie la Constantinopol pentru o sesiune de plecăciuni și acțiuni de trădare împotriva domnului de la București. Cum era deja pregătită campania împotriva Vienei, sultanul îi dă ordin lui Mustafa-aga ca în drumul său spre Viena, să-l trimită legat la Înălțimea Sa. 

Postat la ușa domnitorului cu un batalion de ieniceri, Mustafa-aga îi înmânează domnului năframa de mătase neagră, semn că a fost mazilit. 

Ajuns la Constantinopol, sub puterea de convingere a torționarilor turci, Constantin Brâncoveanu își dezvăluie toate conturile din străinătate, rămânând cu posesiunile transilvănene doar, însă nici de acestea nu apucă să se bucure fiindcă turcii îl scurtează de cap atât pe el cât și pe fiii lui cu tot cu sfetnicul Ienache Văcărescu, în data de 15 august 1714, exact în ziua când domnitorul ar fi împlinit 60 de ani. 

Imaginea domnului muntean a rămas în mentalitatea colectivă românească nu atât pentru perioada de echilibru și prosperitate prin care a trecut Țara Românească sub domnia sa cât pentru activitatea culturală și artistică purtată de acesta spre a aduce influențe renascentiste în spațiul românesc și a le adapta necesităților și specificului românesc, dând astfel naștere unui stil arhitectural numit stilul brâncovenesc sau barocul românesc.

Direcția? Spre necunoscut și mai departe!

Am stat o perioadă bună și am observat evenimentele de „primă mână” care au cuprins viața cotidiană din frumoasa noastră țară și pot spune că rămân surprins de câte se pot întâmpla.

Am rămas surprins în primul rând de cât de prost ne-am putut prezenta la Eurovision. Pardon, pentru noi concursul ar trebui să se numească Euroafon. Păcat de piesele cu adevarat bune care nu au reușit să prindă un loc decent, iar aici mă refer direct la Moldova, având o prestanță demnă de invidiat. Dar din păcate, talentul este mai puțin important.

În politică n-am să intru, subiectul e discutat, dezbătut, uzat și refolosit atât de presa românească, dar și de presa internațională. Subiectul care pot să spun că m-a „interesat” a fost Bacalaureatul de anul acesta. Reacțiile au fost împărțite, de la elevi la părinți, profesori și jurnaliști. Ba că a fost rău, ba că a reflectat adevăratul nivel al tinerilor, Bacalaureatul e treapta care face diferența în momentul de față. 

Citisem zilele trecute o scrisoare (sau răspuns? nici nu mai știu cum se intitula) redactată de un tânăr care a susținut examenul de Bacalaureat și care critica tot: sistemul de învățământ, mass-media, educația de acasă, lumea, profesorii și găsea în toți și în toate eșecul survenit în urma probelor scrise. 

Nu vreau să apar ca un apărător al sistemului de învățământ, însă de la an la an, din programă se mai taie câte ceva pentru ca elevilor să le fie mai ușor. Examenul de anul acesta avea mai puțină materie decât cel din urmă cu 3-4 ani și tot sistemul îți pune piedică, nu? Singura „greșeală” e aceea că sistemul încearcă să diminueze frauda. Camerele de supraveghere n-ar trebui să intimideze pe nimeni sau ați văzut cumva copii intimidați de camerele din mall-uri sau cluburi? 

Scuza că televiziunea nu mai oferă modele pentru tineri e de asemenea banală. La vărsta aceasta presupun că poți să alegi și tu ce dorești să vizionezi. Nu ești obligat să te uiți la emisiuni de 2 bani care promovează incultura și violența. Sunt atâtea canale cu informații utile pentru tine, tinere elev, încât e de ajuns să apeși un buton pe telecomandă în timp ce stai pe canapea. Ca să nu mai vorbesc de documentarele de pe internet. 

Dar violența și limbajul vulgar atrage, se vinde! Astfel că noi suntem vinovați că elevii și-au căzut Bacalaureatul.

Eu vă spun doar un lucru: Rușine! Mai ales pentru cei care și-au căzut proba la Limba și Literatura Română. Înțeleg că Matematica e grea, pentru Istorie, Geografie, Fizică sau Biologie trebuie să ai anumite afinități, dar la Română nu ai nicio scuză. În timp ce răsfoiam perlele elevilor, mă gândeam că nu e posibil așa ceva, parcă erau replici dintr-un show de strand-up comedy. Sunteți români și nu vă cunoașteți limba, nu știți să scrieți un eseu agumentativ...nu vă prinde puțin rușinea? 

Și totuși noi suntem de vină, societatea, părinții, mass-media și profesorii pentru că unii tineri au ajuns la vârsta de 18-19 ani și nu știu scrie corect românește.

Eu sunt sigur că se poate mai mult, că nu acesta e nivelul tinerilor din ziua de azi, dar pentru asta cineva trebuie să dea trezirea...ceva trebuie să se întâmple.

În final doresc să-i felicit pe toți elevii care au promovat examenul de Bacalaureat, fie cu note mari, fie cu note mai mici, e important că munca lor a dat roade.

Felicitări încă o dată și baftă la facultate!

File din romantismul contemporan (II)

Cu promisiunea de a mai cerceta aceasta nouă direcție pe care o ia „romantismul contemporan”, am revenit cu  încă o filă din acest proces revoluționar. Nu vreau ca acest post să fie o mustrare la adresa persoanelor care se comportă în felul acesta...ci e doar un semn de întrebare pe care mi-l pun eu...pentru că nu înteleg de ce se întâmplă așa sau ce gândesc acele persoane. 

Un nou mod de a intra în vorbă cu o domnișoară este, în ultima vreme, facebook-ul. Am observat în ultima vreme că replica s-a schimbat din „Hey...ești frumoasă!” în „Hey...te știu de pe facebook!”. Încerc să găsesc o continuare la discuție, dar dau doar de drumuri închise. Singurul lucru care îmi trece prin minte e că tipul e un semi-obsedat care stă pe facebook și saliveaza la pozele fetelor...gând care cred că trece prin minte la majoritatea fetelor abordate cu această replică și tind să cred că nu e de bine, băiatul meu.

Ca să rămânem pe teritoriul abordării, continuu prin a cere explicație utilizatorilor de ce oare folosesc replica „Pisi!” accentuata cu un pupic sau un clipit din ochi? Chiar așa?! Sunt foarte curios, de câte ori a funcționat? Pentru că din punctul meu de vedere, prin gestul acesta nu reușești decăt să atragi asupra ta o privire tăioasă, indiferentă sau deloc. Și să fim serioși oameni buni! Ce-i cu alinturile astea animaliere? Mama fetei nu-i găină, nu ești mai „dulce” sau mai convingător dacă o alinți așa.

Bun...am înțeles că limba română, ca orice limbă, e în continuă schimbare, dar de ce trebuie să se schimbe și complimentele făcute de bărbați femeilor? „Timpul înseamnă bani”, „epoca vitezei” și abrevierile n-ar trebui să reducă la „ce bună ești!” complimentele făcute de un bărbat unei necunoscute...mai lipsește să scoată bâta, să-i dea în cap la femeie să îi spună „îmi placi și te iau acasă” și uite cum se mai duc niște ani din evoluția noastră ca oameni.

Halal nivel de cultură!

Nu mă înțelegeți greșit...susțin socializarea dintre persoane, până la urmă...omul e un animal social, dar să nu confundăm a socializa cu a jigni. Socializăm când discuția e plăcută, când e interesantă, când se implică ambele părți.

Cam atât am avut de spus acum...cu siguranță ne vom mai citi pe subiectul acesta.

Numai bine! 

Leptopiseț de blog (III)

Pentru că istoria noastră e plină de personalități cu mari realizări, însă necunoscute publicului larg, m-am hotărât să continuu șirul scrierilor istorice cu Petru Cercel. Locul și anul nașterii nu se știe, dar se știe că e fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Țării Românești. Bun nu că ar fi fost el prea mărinimos sau cu dare de mână ci pentru că în timpul domniei n-a scurtat de cap niciun boier din dotare. 

Deși numele acestui domn ne duce cu gândul la un gen de muzică, pot să vă spun sincer că avea gusturi mai Occidentale, chiar nefirești din punctul de vedere al boierimii muntene, care a început să își dea cu părerea despre orientarea sexuală a domnitorului. Petru însă nu era nici homosexual și nici bisexual, e drept că era atras de modă, de lux, bijuterii, numele de Petru Cercel venindu-i chiar de la cercelul cu perlă pe care îl purta după moda franceză. Petrică era, după cum am spune azi, puțin metrosexual.

Revenind la șirul firesc al poveștii, afăm că rămâne fără tată de tânăr și este nevoit forțat să părăsească Țara Românească de grabă spre a nu ajunge să murdărească sabia lui Mircea Ciobanul. De aici povestea are mai multe variante, că s-ar fi ascuns pe prin Siria sau că ar fi pribegit prin Rhodos...nimic nu-i sigur, dar e cert că băiatul n-a stat degeaba ci a învățat mai multe limbi, 12 la număr, scria și poezii în italiană, nu prea strălucite dar destul cât să o farmece pe faimoasa Caterina de Medici, mama nimănui altul decât Henric al III-lea al Franței.
În această vacanță de studii în străinătate, Petrică a început să conștientizeze că ar avea o șansă la tronul Țării Românești, că doar era fiul răposatului Pătrașcu. Zis și făcut! Umblă la Maximilian al II-lea al Austriei, pe urmă în Genova, Veneția și în cele din urmă la Henric în ogradă, de unde și primește sprijin atât financiar cât și „relaționar” sau cum ar spune unii...își capătă niște pile.

Cum situația în țară nu era prea roz, Mihnea zis și Turcitul scurta de cap boierimea munteană, aceasta s-a răsculat împotriva lui și a început să îl susțină pe tânărul domn, care a reușit să îî cucerească prin înfățișarea și farmecul său. Tot ce mai era de obținut acum era acordul sultanului. Cercel a scos artileria grea și l-a trimis la înaintare pe ambasadorul Franței la Istanbul împreună cu suma de motivare, împrumutată de la occidentali. Sultanul a fost de acord, astfel că la 29 august 1583 Petru Cercel ajunge domn în Țara Românească.

Începutul a fost promițător. A mutat capitala din București (care arăta ca un sat mare la vreme respectivă), în mult mai celebrul Târgoviște (care era și mai ușor de apărat), a ridicat biserici și pentru ca lumea să îi vadă valoarea, și-a ridicat și un palat. Ideile de modernizare a orașului au continuat, s-au construit instalații de aprovizionare cu apă, s-a înființat un atelier pentru fabricarea tunurilor din bronz. 

Cum orice minune ține 3 zile, așa a fost și entuziasmul față de noul domn. Când planurile domnitorului au depășit visteria statului, au apărut taxele. Poporul s-a revoltat, nobilimea s-a revoltat, vechii dușmani au reapărut în scenă, astfel că Petrică Cercel se trezește cu o opoziție serioasă condusă de însăși Mihnea Turcitul. Colac peste pupăză, Mihnea a complotat pe lângă sultan și l-a convins cu o sumă serioasă de bani că Petrică din Muntenia complotează împotriva lui. 

Aflănd de toate cele, nu mai stă pe gânduri, își încarcă averea în 43 de care, își ia camarila și pornește pe drumul Transilvaniei de unde se gândea să ajungă la prietenii din Vest. Planul se arăta bun, doar că pe drum, bodyguarzii l-au bătut și jefuit, ba a ajuns să fie și arestat și închis în Maramureș. Legenda spune că a reușit să scape de acolo pe o funie.

Văzându-se din nou liber a încercat să apeleze la prietenii din Vest, dar la Paris suna ocupat, la Veneția nu răspundea nimeni, iar cei din Roma nu vroiau să audă de el doar dacă își plătească datoria de cumpărare a tronului. 

Rămas descoperit, se întoarce cu fața spre Răsăritul turcesc. Sultanul l-a primit bucuros și l-a cazat la închisoarea Edicule ("Cele Șapte Turnuri"). La insistențele lui Mihnea, sultanul e de acord să îi ofere un bilet dus, fără șansă de întorcere, în Rhodos tânărului domn. Nici n-a apucat să se bucure că a scăpat de la hotelul de 5 stele al sultanului, să respire briza Bosforului, că ienicerii turci de pe corabie i-au făcut cunoștință cu fundul mării.
A lăsat în urma lui mai mulți copii nelegitimi, dintre care se va remarca Marcu Cercel, guvernator al Moldovei în 1600 „supt Mihai Viteazul”.

Am încercat să scriu despre acest prinț muntean într-o manieră cât mai accesibilă, ca lumea să vadă dincolo de extravaganța și excentritățile lui, să vadă potențialul lui, să îl vadă ca o adiere de Renaștere în această țară pierdută în negura Evului Mediu, să îl vadă ca un inovator și deschizători de drumuri.

Acesta a fost Petru Cercel, prințul metrosexual al unei Muntenii care nu l-a înțeles.

File din romantismul contemporan (I)

Înainte să îmi încep articolul vreau să menţionez că nu sunt Hitch şi nici nu încerc să îl copiez, ci doar vreau să scot în faţă un detaliu al vieţii cotidiene şi sper să pot porni o discuţie pe acest subiect.

Nu poţi să treci pe stradă în ziua de azi fără să observi manifestaţii romantice ale băieților. Iar dacă vă așteptați la gesturi tandre și flori, ciocolată și poezii...atunci ați greșit epoca și vă sugerez să vă întoarceți în timp puțin mai mult de 300-400 de ani pentru astfel de „mofturi”. 

În fabulosul an 2011 băieții au ”metode moderne„ (florile sunt scumpe, ciocolata îngrașa, iar pentru poezie trebuie nițel talent).

Nu de puține ori mi s-a dat sa văd același scenariu când ies în oraș. Băiatul vede fata...merge la ea și o prinde de fund...eu stau și mă gândesc: ce îi trece prin capul băiatului în momentul acela și ce reacție se așteaptă el să aibă fata? Pentru că sigur nu va reacționa frumos și va accepta asemenea mitocănii. Dacă primul pas nu merge (ceea ce era de așteptat), urmează pasul 2: băiatul se pune la bar lângă fată, își aruncă setul de chei cu brelocul Mercedes, BMW sau Audi pe tejghea și își pune în valoare talentul orator: „cu ce îți fac cinste păpușă?” (apelativul poate veni și sub altă formă). Dacă discuția continuă, există șanse mari să devină un monolog în care el își prezintă cu mare fast posesiile, talentele și numeroasele calități, culminând cu o replică de zile mari care ar trebui să dea fata pe spate: „Nu prea îmi plac blondele, dar în seara asta voi face o excepție” (în cazul în care fata e brunetă sau roșcată, replica e aceeași...se schimbă doar culoarea). Am să mă opresc aici și n-am să continuu cu partea de dans, numere de telefon, adresa de messenger sau alte chestii prea comune.

În schimb vreau să mă opresc asupra fluieratului pe stradă după fete. Acest gest ar trebui să înlocuiască serenadele și cântecele romantice? Pentru că mie mi se pare ca înseamnă: „Hei! Ești bună, nu vrei să ieșim?”. Răspunsul nu trebuie să îl dau eu, cred că e evident la o astfel de abordare. Și cum în Evul Mediu „prințul” mai venea și călare, în Epoca Contemporană locul calului e luat de mașină și cuceritori care claxonează după fete pe stradă. Fapt pe care oricât mă străduiesc să îl înteleg, nu pot...nu-i găsesc logica. Ce reacție se așteaptă de la fată? Ce ar trebui să facă?

În cazul în care deslușesc misterul, voi reveni cu noi detalii, până atunci...„o minune ș-un mister...romantismul contemporan!”

Numai bine!

Protest împotriva deciziilor necugetate

De multe ori în viață ni se întâmplă să luăm decizii pe care pe urmă să le punem la îndoială, decizii care pot afecta 2, 3 sau poate mai multe persoane, dar totuși la nivelul nostru numărul de „victime” e mic spre deosebire de deciziile care se iau la nivel înalt.

Împotriva acestor decizii îmi manifest dezgustul și protestez! 

Azi m-am gândit să mă opresc asupra ultimelor decizii luate pentru sistemul de învățământ superior, și anume asupra faptului că de anul acesta, tinerii studenți nu mai pot face modulul psiho-pedagogic în perioada licenței pentru a putea preda pe urmă în gimnaziu, ci ei vor fi nevoiți să facă un masterat special în domeniul acesta, iar cum minunatul nostru sistem educațional îți oferă doar un singur masterat gratuit...tânărul student absolvent va trebui să se gândească dacă dorește să facă un masterat pe specialitatea sa și să-l plătească pe cel de psiho-pedagogie sau invers. În acest caz, stimați colegi mai mici care v-ați găndit să vă găsiți un loc unde să predați în timpul masteratului, va sugerez să căutați altă alternativă. 

Rog acea persoană care va găsi logica în această decizie a Ministerului Educației, să ne-o explice și nouă.

Iar dacă tot suntem la Ministerul Educației, din categoria „ce-am visat eu azi noapte...pun mâine în practică”...a apărut o nouă lege prin care toți studenții din ultimii ani de studii sunt obligați să dea un examen din materiile de bază pentru a putea intra în licență. Mulți vor comenta acest fapt spunând că și mai demult așa se proceda...cu „vechiul sistem”, dar noi n-am adoptat Bologna? Dar să revenim la lege...nu sunt indignat pentru faptul că trebuie să dăm și examen pentru licență (ar fi fost prea frumos fără), ci pentru că legea s-a dat în Noiembrie, adică după începerea anului universitar și au pretenția să se aplice de acum. Din câte știam eu...asa ceva nu e prea legal, legislația prevăzănd că o astfel de lege intră în vigoare din anul următor universitar și pe lăngă asta, studenții înscriși înainte de lege, au completat niște contracte de studii în care nu se specifica nimic despre un anume examen suplimentar la susținerea liberă a licenței. Se pare ca unii s-au ghidat după sintagma: „Azi distrugem bacul, mâine licența!”

În fine...aceste lucruri mă nemulțumesc momentan și astfel îmi prezint dezgustul față de ele.

P.S. acesta nu este un protest îndreptat împotriva conducerii statului sau împotriva unui partid politic (pe blogul meu nu se va discuta politică), ci îndreptat împotriva deciziilor luate peste noapte, fără logică și necugetate.

Letopiseţ de blog (II)

Cu dorinţa de a scormoni puţin prin trecutul glorios al ţării noastre şi a scoate la suprafaţă un personaj din ciclul "mari personalităţi pe care lumea de atunci nu le-a înţeles", m-am oprit de data aceasta la Despot Vodă, alias Ioan Iacob Heraclid, care după nume pare tot atât de român pe cât sunt eu american. Originea lui nu e nobilă, ba mai mult...aflăm că s-ar fi născut în 1511 pe insula Creta sau Samos, tatăl lui fiind marinar (şi să mai spună cineva că istoria nu e ciclică). 

Cu ambiţii mai mari decât tatăl său, viitorul Vodă al Moldovei intră în slujba unui nobil grec cu titlul de despot de Samos şi Paros. Intrat la sufletul (şi portofelul) nobilului, acesta îi lasă pe patul de moarte titlul de moştenitor. Băiat oportunist, Ionică bagă certificatul în buzunar, ia titlul de principe de la bătrânul grec şi se îndreaptă cu buzunarele pline spre Franţa. 

Cum Champs d'Élisés şi Turnul Eiffel nu se arătau încă în peisaj, iar Moulin Rouge-ul avea să facă furori doar peste 3 secole, băiatul nostru (ca orice român care se respectă) a mers la facultate. Cu mult fler şi carismă s-a apucat de medicină (el având din mama Grecie cunoştinţe despre literatură şi filosofie) şi cu mult curaj s-a căsătorit la vârsta de 36 de ani cu văduva unui prieten, posesoare a unui copil în vârstă de 2-3 ani care a avut ghinionul să se afle în preajma dulapului când acesta s-a prăbuşit "accidental" peste el. Ioan Iacob se jura că n-a avut nicio vină în timp ce îşi făcea bagajul în mare viteză pentru a părăsi Montpellier.

"Dispărut fără urmă" pentru câţiva ani, domnul nostru îşi face apariţia în lotul francez a lui Henric al III-lea pentru deplasarea de la Metz, unde avea să intâlnească echipa multinaţională a lui Carol Quintul. Fiind vedeta echipei şi profitând de un incident public ("un omor accidental"), Carol îl transferă pe Ionică în echipa sa, beneficiind totodată de o promovare la rang de cavaler şi conte palatin. 

Sătul de atâta luptă şi demoralizat că francezii le-au dat 3-0 ultima dată, personajul nostru hotărăşte că e momentul să se facă turist. Porneşte spre Wittenberg unde se reformează în idei protestante, urmează Danemarca, Suedia, Prusia şi pe urmă Polonia, de unde aruncă un ochi peste graniţă şi pofteşte la capra vecinului, alias Moldova lui Alexandru Lăpuşneanu. Mult nu stă pe gânduri şi trece la fapte, autoproclamându-se "văr din partea miresei" el va intra la curtea domnului moldovean împrietenindu-se cu "turnătorul şef", boierul Moţoc şi pun de-o detronare, doar că Alex s-a lăsat mai greu. A doua încercare este sponsorizată de Albert Laski şi sustinută de un secui, un ungur şi un francez pe post de căpitani, dar tot fără succes. Mergând pe principul că a 3-a oară-i cu noroc, Despot cere împrumut de la Ferdinand un batalion de soldaţi rulaţi pe câmpurile otomane şi cu puţin noroc, la Verbia îi fură tronul lui Alex.

Sărac lipit pământul şi cu datorii pe la sultan şi la polonezi, Ioan-Vodă începe a bate monedă. Cum aurul şi argintul din visteria proprie lipsea cu desăvârşire, s-a gândit să apeleze la fondurile nerambursabile ale bisericilor şi mănăstirilor, indignate oricum peste măsură de politica protestantistă dusă de Despot. 

Nici în plan extern situaţia nu era mai roz. Laski s-a supărat pe domnul moldovean şi-a trecut de partea lui Ioan Sigismund ameninţat de Vodă că îi va lua Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă. 

Taxele succesive şi nemulţumirea boierilor că nu mai aveau loc la ciolan, au grăbit căderea domnitorului. Coaliţia condusă de Ştefan Tomşa a stat 3 luni la porţile Sucevei, până când uşa domnului n-a mai rezistat buzduganului lui Tomşa, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre dânsul. 

 După moda vremii, trupul a fost împărţit în două: capul împăiat şi trimis colet la sultan, iar trupul îngropat lângă Suceava cu inscripţia „Principele regesc Ioan Iacob Heraclidul, despotul, domnitorul Moldovei, sfârșește prin infamă recunoștință și trădare, omorât în mod de tot lamentabil la 9 noiembrie 1563. Odihnească în pace“.

Acţiunile acestui om nu trebuie condamnate ci trebuie privite din prisma mentalităţii de atunci şi în contrast cu realizările sale. Emite primul taler moldovenesc, are încercări de modernizare a aparatului administrativ şi de a reforma moravurile decăzute ale ţării.

Acesta este Despot-Vodă (1511-1563) - "om al Renaşterii"...

La Vânătoare...

Trebuie să îmi argumentez absenţa din blogosferă prin faptul că s-a deschis sezonul de vânătoare. Evident nu de animale ci la note. 

M-am retras din sportul acesta sau cel puţin aşa îmi place să cred, ţinand cont că nu mai stau la pândă după faimosul 10. Am trecut de la vânător la spectator iar rolul este mult mai interesant. Să stai pe margine şi să priveşti spectacolul, stresul, jocul, replicile, intrigile, nervii, cum ar zice reclama la un tip de card bancar "de nepreţuit". Suntem deja în a doua jumatate a sezonului de vânătoare iar nervii sunt întinşi la maxim...premiul cel mare al sezonului (binecunoscuta bursa de studiu) trage cu ochiul studenţilor.

Dacă nu intru în competiţie nu înseamnă că nu-mi pasă de notele mele, dar la un moment dat ajungi la saturaţie. Am propriile mele obiective, înafara competiţiei, dar atâta timp cât sistemul se bazează pe aceste calificative, am bunăvoinţa de a-mi păstra o linie dreaptă. 

Împătimiţilor acestui sport pot doar să le urez "10 în cătarea puştii!" şi baftă!

Eu...aştept jocul de lumini.

Letopiseţ de blog

Cutreierând site-urile cu tematică istorică, am dat peste nişte articole interesante de istorie medie şi m-am gândit să scriu şi eu ceva asemănător.

În urmă cu o săptămână, la facultate, din discuţie în discuţie, am ajuns la un personaj poate mai puţin cunoscut şi anume Radu cel Frumos. Cât era de frumos nu pot să vă spun...aparatul foto al secolului XV se rezumă la pensulă şi acuarele.

Mulţi poate aţi auzit despre el că a fost fratele vitreg a lui Vlad Ţepeş, pe care îl trădează pentru marea lui iubire sultanul Mahomed al II-lea, iar când zic mare iubire nu mă refer la simpatie supus-sultan, ci la plăceri carnale şi nu puţini sunt cei care susţin această teză. Radu, băieţel cuminte, a fost trimis de tatăl său Vlad Dracul, alături de Vlăduţ Ţepeş, fratele mai mare, la Adrianopol pentru a fi crescuţi în credinţa islamică şi a servi sultanului, fiecare după posibilităţi se pare. Tânărul Radu pare a fi fost preferatul sultanului (nu ne mirăm de ce...nici noi nu ne-am dori să ne trezim cu Vlad Ţepeş lângă noi în pat) şi a ajuns repede în ierarhiile milităreşti turceşti, primind in 1453 (fără a face aluzie la ajutorul dat turcilor la cucerirea Constantinopolului) comandamentul unui detaşament de ieniceri.

Vlad, rămas singur cu boierii, îşi facea de cap în Ţara Românească. A încheiat o alianţă împotriva Porţii cu Matei Corvin, fapt pentru care sultanul hotărăşte să îşi trimită armata la plimbare peste Dunăre. Cum turcii s-au pornit vara, au ocolit mlaştinile, iar zâna cea bună a românilor, ceaţa, nu părea să apară, Ţepeş a adoptat tactica "dai şi fugi" lăsând în urma lui doar pământ pârjolit şi apă cu esenţă de otravă. Precum la loto 6 din 49, domnitorului i-a ieşit mişcarea şi i-a fugărit pe cotropitori în galop până acasa la Adrianopol. Totuşi sultanul nu s-a lăsat cu una cu două, avea un "back-up plan". L-a lăsat pe Radu cel Frumos pe tronul Ţării Româneşti, iar dacă Vlad s-ar fi gândit să se întoarcă, l-ar fi aşteptat Paşa de Nicopole angajat ca bodyguard personal. Lui Ţepeş oferindu-i-se ocazia să gândească problema la rece în temniţa lui Matei Corvin timp de 12 ani.

Domniile lui Radu n-au fost lungi dar au fost multe şi anume 4 la număr. Parcă a fost un antrenor de Liga I, tot adus şi schimbat ba cu Laiotă Basarab, ba cu Vlad Ţepeş, în funcţie de toanele patronului Mahomed al II-lea.

Sfârşitul nu se ştie sigur, nici locul de înmormântare, dar în concordanţă cu "tradiţia" vremii, s-ar putea să fi murit de "moarte naturală" cu parfum de otravă.