Bran Stark

Sunetul luptei istorice din Games of Thrones a trezit spiritul belic al studentocratului pentru alierea în Urzeala bloggerilor unde s-a dat strigarea pentru un recensământ blogosferic. Toate acestea s-au întâmplat cu ocazia lansării celui de-al cincilea sezon din Urzeala Tronurilor pe HBO și HBO GO.

Voi alege Casa Stark care este cea mai importantă casă din Nord dar și una dintre cele mai renumite de pe meleagurile Westerosului.  Personajul va fi unul căruia nu i se da un mare credit în desfășurarea evenimentelor din partea fanilor ori a serialului (din sezonul 5 se pare că va lipsi). Bran Stark e unul dintre cele mai neglijate personaje din punctul meu de vedere dar care cred că va avea un cuvânt de spus în urma călătoriei misterioase pe care o face. Un tânăr aventurier căruia i s-au tăiat “aripile”, avântul de-a zbura și cerceta înălțimile n-a încetat și acum are o putere mai puțin întâlnită în lumea controlată de George R.R. Martin. Posibilitatea de-a controla cu mintea făpturi vii printre care chiar și oameni, îl face un pion mai mult decât important în cadrul familie Stark. Membrii familiei sunt împrăștiați în toate colțurile lumii, pare a fi un punct slab dar care se va dovedi a fi o strategie involuntară care va face mai puternica familia, fiecare luptând din locul în care se află.

Bran avansează în tărâmul misterios la Nord de Zid pentru a căuta un răspuns la visele lui, se încumetă la un drum așa de periculos ceea ce îi dovedește din curajul specific familie lui.

Pe alte meleaguri, în Nordul friguros s-a sunat din cornul războiului, iar Jon Snow e susținut de Bran Stark pentru frumusețea vremurilor de demult. 

Pe alte domenii [Cu susu-n jos]

N-am mai scris de un timp, iar în salvarea mea a venit bunul coleg și vecin de blog Johnny, propunându-mi să scriu despre un film ce l-am vizionat de curând și cu asta îi rămân dator. 

Ia vedeți ce mi-a ieșit:

Upside down, un film cu „fundu-n sus”, dacă îmi permiteți. Povestea desprinsă din S.F.-urile ce tratează societățile totalitare dintr-un timp imemorial, ne prezintă încă de la început cadrul filmului și ține o lecție puerilă de fizică enunțând cele 3 legi ale gravitației în lumea lor. Dacă nu a reușit să te plictisească detaliile ambigue de la început, pe parcurs se trezește în tine un sentiment de déjà vu, aducându-ți aminte de povestea din Iluzionistul sau In time, unde este tratată aceeași idee, a două personaje din lumi diferite și condiții sociale diferite, care ajung să se îndrăgostească iar cei din jur să nu fie de acord. „Iubirea este un univers aparte care nu ține cont de legile lumești” trebuia să fie tema centrală a filmului, cu lacrimi și suspans, cu scene de romantism și situații care să te țină lipit de scaun, însă nu-i. Filmul a fost totuși salvat (cât se mai putea) de prezența scenică a actriței Kirsten Dunst (ce suferea de amnezie și nu-și recunoștea iubitul din adolescență) și de calitatea imaginii.

În rest, pot spune că filmul intră în Top 3 „Filme pentru care îmi pare rău că am banii pe bilet la cinema”, alături de Season of the Witch și Taken 2, unde pot spune cu mâna pe inimă că singura fază de suspans a fost la final, dacă reușește sau nu fata să facă parcarea laterală cu spatele.

Degradare sau evoluție morală...

Mă gândeam zilele acestea la cum am început să scriu, ce subiecte am abordat și am observat o ușoară abatere de la linia de început, de la subiecte unde așteptam răspunsuri, păreri și viziuni asupra unor teme care mă interesau mai mult sau mai puțin direct. La această rădăcină aș dori să mă întorc azi cu o temă legată de inocență și moralitate.

Suntem oameni și ne place să credem că ne ghidăm viața după anumite principii inamovibile...așa e oare?

Suntem într-o continuă schimbare în fiecare zi în ideea unei maturizări și a unei gândiri mai de ansamblu, însă care e prețul acestei maturizări?

Când suntem mici, viciile acopera o zonă restrânsă din controlul asupra comportamentului. Ele de obicei se opresc la ciocolată și bomboane, dar pot fi controlate, deseori, printr-un simplu „nu e voie!” spus de unul dintre părinți cu rolul de a ne avertiza conștiința că întrecem măsura. Dar ce se întâmplă când influența părinților scade, iar viciile se află într-un raport de invers proporționalitate cu aceast factor de control?

Cum le mai ținem noi sub control? Fiindcă, treptat, ele se impun în modul de gândire și alterează principiile. Ajungem să gândim și să acționăm în moduri în care nu ne-am crezut în stare și toate acestea pentru satisfacerea unor dorințe puerile, care nu sunt atât de esențiale.

Unde se termină inocența copilăriei și unde începe „maturitatea” adolescenței? Când își lărgește moralul  orizontul...sau acest fapt se întâmplă doar ca noi să avem o acoperire asupra conștiinței?

Poate totul pare prea filosofic, însă dacă stați bine pe gânduri, sigur găsiți o situație din viața voastră când ați luat o decizie sau ați acționat într-un fel neortodox doar pentru a vă satisface un viciu...„o nevoie inutila”.

Întrebarea rămâne: viciile sunt destul de puternice pentru a-ți altera principiile?

Formații de suflet (X)

Exact atunci când crezi că muzica românească nu mai are cum să te surprindă și să scoată și altfel de piese în afară de hiturile de-o vară, eu am rămas uimit când am ascultat noul album Holograf. Piese doar una și una, alese pe sprânceană, piesa care sunt sigur că vor rămâne ca niște frumoase amintiri în memoria colectivă a celor care le-au ascultat.

Ori de câte ori rostești Holograf, n-ai cum să nu zâmbești. Muzica lor ne binedispune din 1978 și putem spune că băieții, în frunte cu Dan Bittman, au fost mereu consecvenți și profesioniști.

Am cam lipsit în ultima vreme din blogosferă, ocupat fiind cu licența, dar promit să fiu mai consecvent de acum, că am mai mult timp la dispoziție pentru hobby-uri.

Dar să nu mai lungesc vorba cu detalii personale și să îi lasăm pe cei de la Holograf să facă ce știu ei mai bine și anume să ne facă să zâmbim.

 „... și fiindcă vara a început, îți dedic această piesă...”

Pentru ziua de azi, pentru fiecare Femeie

Eram în dubii în ceea ce privește ziua de azi...Ziua Femeii sau Ziua Mamei. Am navigat puțin pe apele virtuale ale internetului pentru a mă informa în legătură cu data de 8 Martie și am descoperit că: 

Există o zi a femeii încă din 1910, când Internaționala Socialistă întâlnită la Copenhaga a hotărât stabilirea unei zile dedicate Femeii. Prima dată s-a sărbatorit in 19 Mari 1911 în Germania, Austria, Danemarca și alte câteva state euronepe. Data de 19 Mai s-ar spune că a fost aleasă din cauză că în 1848 în Prusia a izbucnit o revoltă, iar regele Prusiei a promis o serie de reforme, inclusiv dreptul femeilor la vot. 

Prin 1975, printr-o rezoluție Adunarea Generală ONU a proclamat ziua de 8 Martie ca Ziua Internațională a Femeii, fiind adoptată de o serie de state care nu mai auziseră până la această dată de o astfel de sărbătoare.

Dilema mea legată de Ziua Femeii sau Ziua Mamei și-a găsit răspunsul: la noi în țară, înainte de 89 se vorbea de Ziua Mamei, iar după revoluție s-a trecut la Ziua Femeii.

O chestie interesantă care am aflat-o acum e că până și în China se sărbătorește Ziua Femeii, astfel că în data de 8 Martie, toate muncitoarele au liber după-masa.

Țin cu această ocazie să le urez la mulți ani tuturor femeilor, multă sănătate și fericire în viață.

La mulți ani încă o dată și o zi însorită plină de bucurii!

Formații de suflet (VII)

Ni se întâmplă câteodată să primim o melodie care ne rămâne imprimată în minte o perioadă de timp, de obicei nu prea lungă...astfel ne trezim că o fredonăm pe stradă sau o cântăm în gând oriunde am merge. Ultima mea pățanie de genul acesta a fost cu piesa lui Gotye, Somebody that I used to know. M-am informat puțin despre piesă și soliști, pentru că piesa e interpretată împreună cu o artistă în vârstă de 21 de ani din Noua Zeelandă, Kimbra.

Wouter De Backer, pe numele de scenă Gotye, este un cântăreț de origine belgiano-australiană, fiind comparat de unii critici cu Sting sau Peter Gabriel. Eu cred că mai are puțin de tras până să îi ajungă pe cei doi gentlemani....deși cele 5 premii ARIA (Australian Recording Industry Association Music Awards) îl clasează destul de bine, iar piesa aceasta e bine cotată pe posturile radio și TV.

Revenind la piesă....am primit-o în urmă cu două săptămâni și de atunci mi se tot învărte în minte (într-un sens bun). Când am ascultat-o prima dată avea undeva la 60 de milioane de vizualizări pe youtube, azi...7 martie 2012 a ajuns la peste 100 de milioane de vizualizări...și ciudat...piesa e postată din Iulie 2011, dar cunoaște doar acum apreciere.

N-am s-o mai lungesc cu detalii, ci am să postez videoclipul...pentru că sincer...mi se pare genial construit...

File din romantismul contemporan (II)

Cu promisiunea de a mai cerceta aceasta nouă direcție pe care o ia „romantismul contemporan”, am revenit cu  încă o filă din acest proces revoluționar. Nu vreau ca acest post să fie o mustrare la adresa persoanelor care se comportă în felul acesta...ci e doar un semn de întrebare pe care mi-l pun eu...pentru că nu înteleg de ce se întâmplă așa sau ce gândesc acele persoane. 

Un nou mod de a intra în vorbă cu o domnișoară este, în ultima vreme, facebook-ul. Am observat în ultima vreme că replica s-a schimbat din „Hey...ești frumoasă!” în „Hey...te știu de pe facebook!”. Încerc să găsesc o continuare la discuție, dar dau doar de drumuri închise. Singurul lucru care îmi trece prin minte e că tipul e un semi-obsedat care stă pe facebook și saliveaza la pozele fetelor...gând care cred că trece prin minte la majoritatea fetelor abordate cu această replică și tind să cred că nu e de bine, băiatul meu.

Ca să rămânem pe teritoriul abordării, continuu prin a cere explicație utilizatorilor de ce oare folosesc replica „Pisi!” accentuata cu un pupic sau un clipit din ochi? Chiar așa?! Sunt foarte curios, de câte ori a funcționat? Pentru că din punctul meu de vedere, prin gestul acesta nu reușești decăt să atragi asupra ta o privire tăioasă, indiferentă sau deloc. Și să fim serioși oameni buni! Ce-i cu alinturile astea animaliere? Mama fetei nu-i găină, nu ești mai „dulce” sau mai convingător dacă o alinți așa.

Bun...am înțeles că limba română, ca orice limbă, e în continuă schimbare, dar de ce trebuie să se schimbe și complimentele făcute de bărbați femeilor? „Timpul înseamnă bani”, „epoca vitezei” și abrevierile n-ar trebui să reducă la „ce bună ești!” complimentele făcute de un bărbat unei necunoscute...mai lipsește să scoată bâta, să-i dea în cap la femeie să îi spună „îmi placi și te iau acasă” și uite cum se mai duc niște ani din evoluția noastră ca oameni.

Halal nivel de cultură!

Nu mă înțelegeți greșit...susțin socializarea dintre persoane, până la urmă...omul e un animal social, dar să nu confundăm a socializa cu a jigni. Socializăm când discuția e plăcută, când e interesantă, când se implică ambele părți.

Cam atât am avut de spus acum...cu siguranță ne vom mai citi pe subiectul acesta.

Numai bine! 

File din romantismul contemporan (I)

Înainte să îmi încep articolul vreau să menţionez că nu sunt Hitch şi nici nu încerc să îl copiez, ci doar vreau să scot în faţă un detaliu al vieţii cotidiene şi sper să pot porni o discuţie pe acest subiect.

Nu poţi să treci pe stradă în ziua de azi fără să observi manifestaţii romantice ale băieților. Iar dacă vă așteptați la gesturi tandre și flori, ciocolată și poezii...atunci ați greșit epoca și vă sugerez să vă întoarceți în timp puțin mai mult de 300-400 de ani pentru astfel de „mofturi”. 

În fabulosul an 2011 băieții au ”metode moderne„ (florile sunt scumpe, ciocolata îngrașa, iar pentru poezie trebuie nițel talent).

Nu de puține ori mi s-a dat sa văd același scenariu când ies în oraș. Băiatul vede fata...merge la ea și o prinde de fund...eu stau și mă gândesc: ce îi trece prin capul băiatului în momentul acela și ce reacție se așteaptă el să aibă fata? Pentru că sigur nu va reacționa frumos și va accepta asemenea mitocănii. Dacă primul pas nu merge (ceea ce era de așteptat), urmează pasul 2: băiatul se pune la bar lângă fată, își aruncă setul de chei cu brelocul Mercedes, BMW sau Audi pe tejghea și își pune în valoare talentul orator: „cu ce îți fac cinste păpușă?” (apelativul poate veni și sub altă formă). Dacă discuția continuă, există șanse mari să devină un monolog în care el își prezintă cu mare fast posesiile, talentele și numeroasele calități, culminând cu o replică de zile mari care ar trebui să dea fata pe spate: „Nu prea îmi plac blondele, dar în seara asta voi face o excepție” (în cazul în care fata e brunetă sau roșcată, replica e aceeași...se schimbă doar culoarea). Am să mă opresc aici și n-am să continuu cu partea de dans, numere de telefon, adresa de messenger sau alte chestii prea comune.

În schimb vreau să mă opresc asupra fluieratului pe stradă după fete. Acest gest ar trebui să înlocuiască serenadele și cântecele romantice? Pentru că mie mi se pare ca înseamnă: „Hei! Ești bună, nu vrei să ieșim?”. Răspunsul nu trebuie să îl dau eu, cred că e evident la o astfel de abordare. Și cum în Evul Mediu „prințul” mai venea și călare, în Epoca Contemporană locul calului e luat de mașină și cuceritori care claxonează după fete pe stradă. Fapt pe care oricât mă străduiesc să îl înteleg, nu pot...nu-i găsesc logica. Ce reacție se așteaptă de la fată? Ce ar trebui să facă?

În cazul în care deslușesc misterul, voi reveni cu noi detalii, până atunci...„o minune ș-un mister...romantismul contemporan!”

Numai bine!

Forţa fie cu tine!

N-am mai scris de mult pe blog...poate n-am avut timp...poate n-am avut subiect însă în dimineaţa aceasta mi-a venit cheful. Vacanţa mi-a oferit prilejul să urmăresc în amănunt mai multe canale T.V. însă prea puţine au ceva de oferit. Filme cu acţiune exagerată, videoclip-uri fără mesaj şi legătură cu piesa şi reclame de prost gust. Dar să nu ducem totul la extrem fiindcă mai există şi oameni capabili care fac mzică bună sau reclame inteligente.

O astfel de reclamă e cea la noul Volkswagen Passat. Drăguţă, inteligentă şi fără exagerări.

Câţi dintre voi v-aţi uitat la toate părţile din Star Wars? Câţi dintre voi vă doreaţi să fiţi Jedi şi să aveţi sabie laser? Să puteţi muta obiecte cu mintea sau să manipulaţi minţi? Eu unu sigur ştiu că îmi doream, dar se pare că Forţa n-a fost cu mine.

Se pare că micuţul din reclamă e puţin mai norocos decât mine...

Valoare românească

Se pot spune multe despre perioada comunistă în România, dar nu se poate spune că n-am avut oameni de valoare. Ieri, stateam de vorbă cu o prietenă şi din vorbă în vorbă am ajuns la o mare personalitate a României secolului trecut, Toma Caragiu.

Născut într-o familie de aromâni în provincia grecească Epir, se refugiază in Cadrilater cu tata, mama şi cele două surori mai mici (regiune care în acea perioadă aparţinea României). De aici ajung in Ploieşti unde va face şi liceul, chiar actorul declarând mai târziu: „...am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.”

A murit însă în 4 martie 1977 în timpul cutremurului (avea 51 de ani) şi a lasat în urma lui o carieră impresionantă. Om de cultură şi mare actor, a interpretat roluri de comedie, dar a excelat si in drame. S-ar putea spune că a fost printre primii români care a făcut stand-up comedy, criticând de foarte multe ori chiar regimul fără să fie tras la răspundere.

De aceea am să vă împărtăşesc Snobul, o temă ce rămâne mereu de actualitate. Dar mai puteţi încerca şi "Un telefon discret"

Mulţumim maestre!

Cu şpaclul la baza istoriei

De curând am avut ocazia să mă "înrolez voluntar" în echipa de arheologi a muzeului pentru a participa la o săpătură de verificare într-o zonă scanată de curând. Pot spune că am mai participat la astfel de săpături, fiind "detaşat" de la facultate în cetatea de la Biharia pentru practică...dar acestea sunt alte fapte.

Importanţa acestor acţiuni nu constă atât în descoperirile pe care le facem (deşi de data aceasta au fost peste aşteptări), cât în sentimentele pe care le trăieşti pe "şanţ" (sentimentul descoperirii primului ciob de ceramică, curiozitatea şi chiar legătura maestru-discipol). Pot spune că am avut lângă noi îndrumători de excepţie, care ne-au împărtăşit din cunoştinţele lor, ne-au învăţat lucruri esenţiale şi ne-au arătat o altă faţă a arheologiei.

E greu să înţelegi ce se întâmplă pe un şantier arheologic atunci când vii la final şi priveşti secţiunea cercetată, dar e atât de simplu atunci când ai fost acolo, când ai luat şpaclu cu şpaclu fiecare bucată de pământ pentru a scoate la lumină informaţii despre trecut..."cu cât săpăm mai adânc, cu atât găsim mai mult" spune o vorbă a arheologului.

Poate că stând şi citind acest articol vi se pare fără sens, dar vă invit să vă "înrolaţi" şi voi ca voluntari în astfel de acţiuni şi atunci articolul va căpăta alt înţeles pentru voi.

Ce reprezintă pentru voi?

Stând pe gânduri şi "meditând la nemurirea sufletului" m-a lovit inspiraţia pentru un nou post. Un post la care n-am să scriu eu, ci voi, dragi cititori. La acest subiect au meditat multe minţi luminate, însă eu cred că o definire a acestui concept e pur subiectivă. Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva şi se manifestă in N feluri, iar eu chiar asta sunt curios să aflu: 

Cum definiţi FERICIREA şi ce preprezintă pentru voi? Ce vă face fericiţi? Cum se manifestă şi ce simţiţi?

Tatuajul..da sau ba!

Trebuie să recunosc că ideea de a scrie despre tatuaje mi-a fost insuflată în această dimineaţă, iar dacă mă gândesc bine...în urmă cu ceva vreme am colaborat cu un salon de tatuaje pentru realizarea unei reviste studenţeşti (de unde îşi trage şi blogul numele). 

Începutul acestei arte se pierde în negura anilor...s-ar spune că e practicată din neolitic, găsindu-se în Alpi  un corp de bărbat mumificat care avea 57 de tatuaje. Totuşi cele mai cunoscute cazuri de tatuaje se găsesc la populaţiile Ainu din Japonia, Berberii din Africa de Nord, Maori din Noua Zeelandă sau multe alte triburi africane si arabe.

Primul care scrie despre tatuaje este Joseph Banks, un cercetător şi botanist englez care l-a însoţit pe capitanul James Cook în prima sa călătorie. Banks menţiona: "I shall now mention the way they mark themselves indelibly, each of them is so marked by their humor or disposition". 

De la aceste triburi, la care tatuajul reprezenta funcţia sau poziţia socială, tatuajele au fost preluate de marinari şi aduse în Europa pentru ca aici să primească alte roluri. Tehnicile au evoluat, de la instrumente din os, la aparatură specializată, de la simple lini şi însemne tribale la litere chinezeşti, motive florale, animale sau chiar portrete aproape de realitate.

Eu tind să cred că în zilele noastre tatuajul a devenit un mod de exprimare. Unii le considera ca un gest de teribilism sau le privesc ca agresive, însă trebuie să acceptăm diversitatea, fiecare om are dreptul să se exprime liber în orice fel doreşte atâta timp cât nu atentează la siguranţa altuia. Sincer să fiu, şi eu m-am gândit să îmi fac un tatuaj...ramane de văzut când şi ce model.

 

Acum astept părerile voastre: Tatuajele-teribilism, mod de exprimare sau doar un fel de a impresiona?

1 Mai

În ziua de 1 Mai, indiferent dacă eşti angajat, student sau elev, toată lumea sărbătoreşte ziua muncii. Pe malul lacurilor, la marginea pădurilor, în parcuri se aud râsete, sfârâie grătarele, e veselie şi voie bună...că doar e zi liberă. Dar oare lumea ştie ce se sărbătoreşte pe data de 1 Mai?

Cel mai des răspuns pe care l-am primit a fost: "1 Mai Muncitoresc, sărbătorea din vremea comunismului". Ceea ce e parţial adevărat...sărbătoarea a venit la noi în ţară odată cu regimul comunist...dar originile? 

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mărșăluit 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Trebuie să privim situaţia de atunci, când patronul îţi impunea câte ore să lucrezi pe zi. Azi ni se pare scandalos să lucrăm mai mult de 8 ore pe zi şi să nu fie socotite ca ore suplimentare...atunci era ceva normal.

Acesta e adevărul! Au murit oameni în manifestările acelea ca noi să avem dreptul la 8 ore de muncă pe zi. Nu ne cere nimeni să purtăm doliu pentru asta, dar măcar să ştim de unde vine semnificaţia zilei de 1 Mai. 

Letopiseţ de blog

Cutreierând site-urile cu tematică istorică, am dat peste nişte articole interesante de istorie medie şi m-am gândit să scriu şi eu ceva asemănător.

În urmă cu o săptămână, la facultate, din discuţie în discuţie, am ajuns la un personaj poate mai puţin cunoscut şi anume Radu cel Frumos. Cât era de frumos nu pot să vă spun...aparatul foto al secolului XV se rezumă la pensulă şi acuarele.

Mulţi poate aţi auzit despre el că a fost fratele vitreg a lui Vlad Ţepeş, pe care îl trădează pentru marea lui iubire sultanul Mahomed al II-lea, iar când zic mare iubire nu mă refer la simpatie supus-sultan, ci la plăceri carnale şi nu puţini sunt cei care susţin această teză. Radu, băieţel cuminte, a fost trimis de tatăl său Vlad Dracul, alături de Vlăduţ Ţepeş, fratele mai mare, la Adrianopol pentru a fi crescuţi în credinţa islamică şi a servi sultanului, fiecare după posibilităţi se pare. Tânărul Radu pare a fi fost preferatul sultanului (nu ne mirăm de ce...nici noi nu ne-am dori să ne trezim cu Vlad Ţepeş lângă noi în pat) şi a ajuns repede în ierarhiile milităreşti turceşti, primind in 1453 (fără a face aluzie la ajutorul dat turcilor la cucerirea Constantinopolului) comandamentul unui detaşament de ieniceri.

Vlad, rămas singur cu boierii, îşi facea de cap în Ţara Românească. A încheiat o alianţă împotriva Porţii cu Matei Corvin, fapt pentru care sultanul hotărăşte să îşi trimită armata la plimbare peste Dunăre. Cum turcii s-au pornit vara, au ocolit mlaştinile, iar zâna cea bună a românilor, ceaţa, nu părea să apară, Ţepeş a adoptat tactica "dai şi fugi" lăsând în urma lui doar pământ pârjolit şi apă cu esenţă de otravă. Precum la loto 6 din 49, domnitorului i-a ieşit mişcarea şi i-a fugărit pe cotropitori în galop până acasa la Adrianopol. Totuşi sultanul nu s-a lăsat cu una cu două, avea un "back-up plan". L-a lăsat pe Radu cel Frumos pe tronul Ţării Româneşti, iar dacă Vlad s-ar fi gândit să se întoarcă, l-ar fi aşteptat Paşa de Nicopole angajat ca bodyguard personal. Lui Ţepeş oferindu-i-se ocazia să gândească problema la rece în temniţa lui Matei Corvin timp de 12 ani.

Domniile lui Radu n-au fost lungi dar au fost multe şi anume 4 la număr. Parcă a fost un antrenor de Liga I, tot adus şi schimbat ba cu Laiotă Basarab, ba cu Vlad Ţepeş, în funcţie de toanele patronului Mahomed al II-lea.

Sfârşitul nu se ştie sigur, nici locul de înmormântare, dar în concordanţă cu "tradiţia" vremii, s-ar putea să fi murit de "moarte naturală" cu parfum de otravă.

Momente de poezie (I)

De când am venit la facultate, am avut ocazia să cunosc persoane foarte interesante, de un rar talent în diferite domenii. În această categorie aş putea să o încadrez şi pe tânăra domnişoară Iulia Pătraşcu, studentă la Facultatea de Litere. Stând la discuţii cu ea în seara aceasta...mi-a arătat câteva dintre creaţiile personale. Am rămas uimit când le-am citit şi mi-am propus să vă dezvălui şi vouă din talentul acestei domnişoare:

Când peste tot se va depune o lopată de pământ,

Când îngerii vor sta să plângă, cerul lăcrimând

Când soarele se va-neca în marea adâncă,

Iar luna palidă şi rece se v-a zdrobi de-o stâncă,

Un înţelept va sta să vadă tot ce se petrece,

Privindu-mă cu disperare şi cu ochiul rece

Iar stelele de întristare vor părăsi văzduhul,

Heruvimii îmi vor lua de pe pământ duhul.

Atunci, tu trupul să mi-l iei de moarte încolţit

Şi să îl pui pe rug aprins, de ură îngrămădit

Dar mai înainte să-l despici, bucată cu bucată

Şi inima din piept să-o scoţi, chiar de este moartă.

Să îmi desprinzi mâinile ce altădată te îmbrăţişau

Şi apoi picioarele ce spre tine alergau

Iar pieptul, unde capul frumos ţi-l aşezai

Cu răutate să-l zdrobeşti, milă să nu ai.

Un praf de cenuşă probabil va rămâne

Care mereu să-ţi amintească de un coşmar, de mine

Dar şi pe-acela să-l arunci, una să devină

Cu pământul necurat de păcat şi vină

Să treacă trecătorii să-l calce în picioare

Iar tu să vrei să plângi, dar să nu ai suflare

Să-l bată vântul aspru în zări să îl împartă

Iar tu, să plângi cu lacrimi de foc a mea soartă

Nu pentru că vreau să zdrobesc a ta fiinţă

Ci pentru că azi mai am o singură dorinţă.

Când peste tot se va depune o lopată de pământ

Când îngerii vor sta să plângă, cerul lăcrimând

Când soarele se va-neac în marea adâncă

Iar luna palidă și rece se va zdrobi de-o stâncă

Tu singur vei putea să vezi tot ce se petrece,

Privindu-mă cu ură și cu ochiu-ți rece.

(Iulia Pătraşcu, Mai am o singură dorinţă)

Ce-aş schimba în ţara mea...

Inspirat de piesa celor de la VUNK m-am gândit să scriu ceva, defapt, dacă mă gândesc mai bine...vreau să scrieţi voi. Ce anume? Ce vă doriţi voi de la ţara noastră (aveţi dreptul să schimbaţi două lucruri). Am doar o rugăminte: încercaţi să evitaţi să scrieţi că vreţi şosele, spitale, şcoli sau alte teme cuprinse în piesă. Sunt curios de cazurile voastre particulare, nu lucrurile generale. Ce credeţi voi că ar trebui schimbat în ţărişoara noastră ca să arate ca una de afară...

Călătoria ca hobby

Cu oricâte persoane aş vorbi despre hobby-uri, nu cred că am întâlnit persoana care să îmi spună că nu îi place să călătorească. Suntem nişte firi foarte curioase şi dornice de tot ce e nou, dorim să explorăm locuri, să vedem, să experimentăm, să fotografiem. Şi mie îmi plac lucrurile enumerate anterior, dar cel mai interesant într-un oraş nou mi se pare necunoscutul. Să ştiu că defapt nu ştiu nimic despre acel loc şi să mă iau la pas să îl explorez, ceea ce am făcut şi în ultima excursie în Bucureşti. Evident n-am reuşit să îl străbat la pas, dar mi s-a părut interesant să mă plimb pe jos şi să nu cunosc nicio zonă, să aud accente diferite, să văd comportamente diferite. Oricum, n-am de gând să mă opresc aici...mai am multe planuri de excursii in ţară.
Aici apare curiozitatea mea, voi unde aţi vrea să călătoriţi? Poate în ţară? Poate în străinătate? Unde şi de ce? Ce vă atrage la acel loc?....şi uite cum curiozitate ne îndrumă să dezbatem un subiect...al naibii curiozitatea asta.