Degradare sau evoluție morală...

Mă gândeam zilele acestea la cum am început să scriu, ce subiecte am abordat și am observat o ușoară abatere de la linia de început, de la subiecte unde așteptam răspunsuri, păreri și viziuni asupra unor teme care mă interesau mai mult sau mai puțin direct. La această rădăcină aș dori să mă întorc azi cu o temă legată de inocență și moralitate.

Suntem oameni și ne place să credem că ne ghidăm viața după anumite principii inamovibile...așa e oare?

Suntem într-o continuă schimbare în fiecare zi în ideea unei maturizări și a unei gândiri mai de ansamblu, însă care e prețul acestei maturizări?

Când suntem mici, viciile acopera o zonă restrânsă din controlul asupra comportamentului. Ele de obicei se opresc la ciocolată și bomboane, dar pot fi controlate, deseori, printr-un simplu „nu e voie!” spus de unul dintre părinți cu rolul de a ne avertiza conștiința că întrecem măsura. Dar ce se întâmplă când influența părinților scade, iar viciile se află într-un raport de invers proporționalitate cu aceast factor de control?

Cum le mai ținem noi sub control? Fiindcă, treptat, ele se impun în modul de gândire și alterează principiile. Ajungem să gândim și să acționăm în moduri în care nu ne-am crezut în stare și toate acestea pentru satisfacerea unor dorințe puerile, care nu sunt atât de esențiale.

Unde se termină inocența copilăriei și unde începe „maturitatea” adolescenței? Când își lărgește moralul  orizontul...sau acest fapt se întâmplă doar ca noi să avem o acoperire asupra conștiinței?

Poate totul pare prea filosofic, însă dacă stați bine pe gânduri, sigur găsiți o situație din viața voastră când ați luat o decizie sau ați acționat într-un fel neortodox doar pentru a vă satisface un viciu...„o nevoie inutila”.

Întrebarea rămâne: viciile sunt destul de puternice pentru a-ți altera principiile?

Direcția? Spre necunoscut și mai departe!

Am stat o perioadă bună și am observat evenimentele de „primă mână” care au cuprins viața cotidiană din frumoasa noastră țară și pot spune că rămân surprins de câte se pot întâmpla.

Am rămas surprins în primul rând de cât de prost ne-am putut prezenta la Eurovision. Pardon, pentru noi concursul ar trebui să se numească Euroafon. Păcat de piesele cu adevarat bune care nu au reușit să prindă un loc decent, iar aici mă refer direct la Moldova, având o prestanță demnă de invidiat. Dar din păcate, talentul este mai puțin important.

În politică n-am să intru, subiectul e discutat, dezbătut, uzat și refolosit atât de presa românească, dar și de presa internațională. Subiectul care pot să spun că m-a „interesat” a fost Bacalaureatul de anul acesta. Reacțiile au fost împărțite, de la elevi la părinți, profesori și jurnaliști. Ba că a fost rău, ba că a reflectat adevăratul nivel al tinerilor, Bacalaureatul e treapta care face diferența în momentul de față. 

Citisem zilele trecute o scrisoare (sau răspuns? nici nu mai știu cum se intitula) redactată de un tânăr care a susținut examenul de Bacalaureat și care critica tot: sistemul de învățământ, mass-media, educația de acasă, lumea, profesorii și găsea în toți și în toate eșecul survenit în urma probelor scrise. 

Nu vreau să apar ca un apărător al sistemului de învățământ, însă de la an la an, din programă se mai taie câte ceva pentru ca elevilor să le fie mai ușor. Examenul de anul acesta avea mai puțină materie decât cel din urmă cu 3-4 ani și tot sistemul îți pune piedică, nu? Singura „greșeală” e aceea că sistemul încearcă să diminueze frauda. Camerele de supraveghere n-ar trebui să intimideze pe nimeni sau ați văzut cumva copii intimidați de camerele din mall-uri sau cluburi? 

Scuza că televiziunea nu mai oferă modele pentru tineri e de asemenea banală. La vărsta aceasta presupun că poți să alegi și tu ce dorești să vizionezi. Nu ești obligat să te uiți la emisiuni de 2 bani care promovează incultura și violența. Sunt atâtea canale cu informații utile pentru tine, tinere elev, încât e de ajuns să apeși un buton pe telecomandă în timp ce stai pe canapea. Ca să nu mai vorbesc de documentarele de pe internet. 

Dar violența și limbajul vulgar atrage, se vinde! Astfel că noi suntem vinovați că elevii și-au căzut Bacalaureatul.

Eu vă spun doar un lucru: Rușine! Mai ales pentru cei care și-au căzut proba la Limba și Literatura Română. Înțeleg că Matematica e grea, pentru Istorie, Geografie, Fizică sau Biologie trebuie să ai anumite afinități, dar la Română nu ai nicio scuză. În timp ce răsfoiam perlele elevilor, mă gândeam că nu e posibil așa ceva, parcă erau replici dintr-un show de strand-up comedy. Sunteți români și nu vă cunoașteți limba, nu știți să scrieți un eseu agumentativ...nu vă prinde puțin rușinea? 

Și totuși noi suntem de vină, societatea, părinții, mass-media și profesorii pentru că unii tineri au ajuns la vârsta de 18-19 ani și nu știu scrie corect românește.

Eu sunt sigur că se poate mai mult, că nu acesta e nivelul tinerilor din ziua de azi, dar pentru asta cineva trebuie să dea trezirea...ceva trebuie să se întâmple.

În final doresc să-i felicit pe toți elevii care au promovat examenul de Bacalaureat, fie cu note mari, fie cu note mai mici, e important că munca lor a dat roade.

Felicitări încă o dată și baftă la facultate!

Argument pentru Oradea

Am fost informat în legătură cu un concurs ce se desfășoară sub egida Umbrela Verde și dați-mi voie să vă spun că nu e orice concurs...ci Capitala Verde a României. 

Ideea e simplă: fiecare blogger, prin articolul scris pe tema aceasta, poate să își voteze orașul pentru a câștiga titlul de Capitala Verde a României. Premiul va fi acordat primăriei orașului câștigător.

Înainte de a-mi începe pledoaria, vreau doar să vă îndem să scrieți despre orașul vostru, nu atât pentru a câștiga un premiu, ci pentru a le arăta autorităților că vouă vă pasă de măsurile care se iau pentru oraș. 

Vreau să încep prin a preciza că nu sunt născut în acest oraș, n-am copilărit aici și nici nu locuiesc de mult timp, dar cu siguranță e locul unde aș dori să mă stabilesc. 

Când am venit în Oradea, primul lucru care m-a surpins a fost faleza Crișului...amenajată pentru alergat, plimbări sau chiar momente de relaxare, mi-a sărit în ochi încă de pe tramvai și a fost primul loc în care am mers după ce m-am stabilit. 

Orașul are un plan urbanistic, care combină spațiile verzi cu monumentele arhitecturale, astfel încât poți să stai în Parcul 1 Decembrie și să admiri frumoasele clădiri evreiești, să lenevești în Piață Unirii și să te minunezi de frumusețea clădirilor în stil secession, că să culminez cu grădina Palatului Baroc, de-o monumentalitate extraordinară (să nu mai adaug că e cea mai mare clădire, ca suprafață, în stil baroc de la noi din țară). 

Iar legat de proiectul cu pista de biciclete despre care vorbește și Eliza, pot spune mândru că și eu am semnat petiția.

Nu știu ce părere au alții despre acest oraș, însă eu știu că e locul potrivit pentru un început.

Voi muri în...

Lumea a luat-o rău razna!

De ceva timp încoace au aparut o „groază” (a se citi mulțime) de aplicații atât pe site-ul de socializare Facebook, cât și livrate prin mail, aplicații care îți spun când vei muri, când te vei căsători, câți copii vei avea sau ce mașină vei avea. Pe bune...

Am făcut și eu prostia să cad în capcana unei aplicații de genul acesta, ca „să aflu” când voi muri. Presupun că Facebook-ul poate citi în stele sau are buton de „speed dial” pentru Cer...pentru că în câteva secunde mi-a spus că voi muri la 54 de ani. Precis!

Ideea e că am izbucnit în râs, dar se pare că sunt persoane care cred în astfel de aplicații fantomă....și stau să mă gândesc:....dacă le apare că mor anul viitor?

Cea mai nouă chestie...îți arată, dacă ești curios, când vei intra într-o relație, cică.

Privesc și rămân uimit. Ce vor să demonstreze prin aplicațiile astea? Unde vor să ajungă? Le oferă încredere? Speranță? Atenție?

Haideți oameni buni....unde a dispărut stima de sine?! Unde a dispărut respectul față de persoana voastră?

Joc şi joacă printre filme

Se pare că lumea s-a pus pe leapşa...Îmi aduc aminte când îl jucam şi eu acasă cu prietenii. Acum acest joc a primit un rol virtual şi eu răspund provocării lansate de Eliza, prin care mă invită să numesc 3 filme în care aş juca şi ce rol aş dori să am.

3. The Patriot (Major Jean Villeneuve: If I die I will die well dressed.)
Eu ciudat, dar nu aş vrea sa joc în rolul lui Mel Gibson, ci în rolul maiorului francez...are el ceva special în film.

  

2. Constantine (John Constantine: So when a half-breed breaks the rules, I deport their sorry ass straight back to hell. I don't get them all, but I've been hoping to get enough to ensure my... retirement.) 

Aici mi-ar plăcea rolul lui Keanu Reeves...sarcasmul lui şi atitudinea non-convenţională îi dă un şarm aparte.  

1. Sherlock Holmes (Sherlock Holmes: It's a matter of professional integrity! No girl wants to marry a doctor who can't tell if a man's dead or not!)
Pot să mă declar un fan al actorului Robert Downey Jr. iar filmul acesta cred că îl reprezinta cel mai bine, deşi pot spune că îmi plac şi rolurile lui din Iron Man sau Due Date. Mda...optez clar pentru rolul lui Holmes.


















Şi cum totul e un cerc vicios, am sa îl invit pe Johnny să îşi facă şi el topul.

Hai cu promovarea!

În cadrul universităţii la care studiez şi eu a început febra promovării facultăţilor atăt la liceele din oraş cât şi la cele din jurul reşedinţei de judeţ. Lucru bun de altfel...tinerii elevi de clasa a XII-a care înca nu s-au hotărât pot alege acum dintr-o gamă largă de facultăţi şi specializări.

"Lupta" e acerbă...oferte care mai de care mai bune, taxe mai mici sau mai mari, locuri bugetate, burse de studiu în străinătate, aplicaţii de teren (unde e cazul), toate sunt argumente din arsenalul de promovare a facultăţilor, fiecare încercând să atragă cât mai mulţi elevi.

Ţin minte când au venit şi la liceul unde învăţam...m-au ajutat să mă hotărăsc şi nu regret deloc alegerea făcută.

În concepţia mea, tânărul din ziua de azi merge la facultate ca să devină OM. De aceea e bine să vă gândiţi bine, dragi elevi şi eleve, ce doriţi să faceţi mai departe. Alegeţi facultatea în funcţie de pasiune şi pricepere, nu alegeţi facultăţi după nume, mergeţi unde credeţi ca vă veţi forma ca oameni pentru că la angajare acest lucru se va simţi. Doar dacă mergeţi să vă angajati la stat contează numele diplomei, dar dacă mergeţi la privat...patronul va fi interesat ce ştii să faci şi în funcţie de asta îţi va acorda o slujbă.

Alegeţi cu grijă tineri elevi, alegeţi ce va face placere şi nu neaparat ce va aduce mulţi bani, mirajul câştigului e înşelător.

Românii nu dorm...

În urma nefericitului incident din 15 Martie petrecut în Miercurea Ciuc, românii au reacţionat! (detalii aici).
Ni se cere de la Bruxelles să fim toleranţi. Li se dau drepturi egale (ţin să menţionez că mă refer aici la toate minorităţile din ţară, fără excepţii), le se oferă cadru propice unei vieţi decente, partide politice, ba mai mult, predarea Istoriei şi Geografiei României în limba maternă. Nu cred că mai există diferenţe între minorităţi şi autohtoni în ţară, doar suntem europeni, nu? Cei de la Bruxelles ar putea veni să ia notiţe de toleranţă în România.
Însă incidentul din Miercurea Ciuc nu poate fi lăsat aşa. De ce nu s-a autosesizat Oficiul Naţional Pentru Cultul Eroilor? Statul?
Aţi auzit cumva că românii s-au adunat la Blaj pe 15 Mai ca să dea foc unei papuşi întruchipându-l pe  Kossuth Lajos? NU! Aceasta e instigare împotriva unui neam, a unei naţiuni...şi-au adus şi copiii să vadă această oroare...cum credeţi că vor reacţiona aceştia la cele văzute? Ce învăţătură vor trage din acest comportament? Vă spun eu, ură faţă de români.
Constituţia României prevede ca orice minoritate care locuieşte pe teritoriul acestei ţări trebuie să cunoască limba română şi să se supună legislaţiei în vigoare.
Aşa s-a supus domnul Csibi Barna? Aşa cred că ne arată cât respect poartă ţării în care locuieşte.
Dar nu....lasaţi-l! Nu cumva să îi îngrădim dreptul la exprimare.
Mulţumim Romanian National Security!

 

 P.S. Acest post nu este un atac la una dintre minorităţile care locuiesc în România, ci o critică adusă persoanelor iredentiste cu gânduri feudale.  

Ce-aş schimba în ţara mea...

Inspirat de piesa celor de la VUNK m-am gândit să scriu ceva, defapt, dacă mă gândesc mai bine...vreau să scrieţi voi. Ce anume? Ce vă doriţi voi de la ţara noastră (aveţi dreptul să schimbaţi două lucruri). Am doar o rugăminte: încercaţi să evitaţi să scrieţi că vreţi şosele, spitale, şcoli sau alte teme cuprinse în piesă. Sunt curios de cazurile voastre particulare, nu lucrurile generale. Ce credeţi voi că ar trebui schimbat în ţărişoara noastră ca să arate ca una de afară...

Tinereţe fără bătrâneţe?

Sunt la o vârstă bună...20 şi un pic...şi îmi place această perioadă. Suntem visători acum, avem planuri măreţe şi principii revoluţionare, suntem o nouă generaţie cu o altă mentalitate.
Viitorul....unde ne vedem peste 10 sau 20 de ani? Sau mai bine zis...vrem să ne vedem peste 20 de ani? Cu riduri, obosiţi, secaţi de vlaga tinereţii? Cred că marea majoritate a tinerilor din ziua de azi şi-ar dori să rămână veşnic la vârsta de 20 şi un pic de ani. Câţi dintre noi nu ne-am dori să fim în pielea tânărului Dorian Gray? Vă invit să vizionaţi varianta filmului din 2009. Mai multe detalii nu vă dau pentru că aş intra în domeniul de discuţie a lui Ionuţ, dar îl voi ruga pe el să vă facă o scurta prezentare.
Totuşi trebuie să vedem şi cealaltă jumătate. Tinereţe veşnică...sună bine, nu? Dar cănd vezi că toate persoanele dragi ţie îmbătrânesc...mai sună la fel de bine? Viaţa are multe de oferit, la vârste diferite. Fiecare etapă are farmecul ei...îmbătrânirea e un proces care ne oferă prilejul să privim viaţa din diferite perspective.
M-am gândit să vă ataşez o melodie, piesa celor de Alphaville adaptată zilelor noastre...care ne întreabă
"Do you really want to live forever?
Forever and ever"





Putem trăi veşnic prin ceea ce lăsăm în urma noastră...

Decizii sau regrete

Ieri, după ce mă trezisem de dimineață să pot colinda orașul pentru nevoile personale, am ajuns la facultate la ora 16 la curs. Obosit de atâta umblat, plictiseala m-a prins repede, iar refugiul în astfel de vremuri e privitul pe fereastră. Și cum stăteam așa atârnat cu privirea spre noua bibliotecă, m-a lovit inspirația.
Decizii!
De-o vreme încoace, am ajuns să cred în vorba: "Mai bine regreţi ceva ce ai făcut, decât ceea ce nu ai avut curaj să faci". Câți dintre noi nu am ajuns în situația de a lua o decizie importanta și aveam 2 sau mai multe variante? De unde știm că am ales calea care trebuie? Ne consolăm cu gândul: "așa a fost să fie" dar de multe ori ne gândim: "cum ar fi fost dacă aș fi ales cealaltă variantă?"...moment ce ne pune în impasul de a ne contesta alegerea făcută.
Aici apare curiozitatea mea: câți dintre voi sunteți absolut siguri de deciziile pe care le-ați luat? aveți regrete față de ceea ce ați ales? ați vrea să dați timpul înapoi pentru a alege altceva?