Letopiseț de blog (IV)

Fiindcă a trecut ceva timp de când n-am mai scris, din trecut vine și ideea pentru un nou articol. De mult mi-am propus să-i dedic un articol acestui „Mecena” al culturii românești, domnului Constantin Brâncoveanu.

Din C.V.-ul personal aflăm că s-ar fi născut prin 15 august 1654 în Brâncoveni, provenind dintr-o familie boierească înstărită. Derularea evenimentelor din familie îl aduc în casa stolnicului Constantin Cantacuzino care îl educă bine, alături de fiul său Ștefan, învățându-l pe viitorul logofăt și domn al Țării Românești, cam tot ce trebuia să știe ca să se descurce în lumea cea mare.

Ajuns la vârsta maturității, Costi, bate spre însurătoare, iar Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, era pe stoc la vremea aceea. Afacerea s-a dovedit a fi profitabilă, fiindcă au avut împreuna 4 fii și 7 fiice...fiii ca urmași la tron, iar fiicele pentru alianțe matrimoniale. Colac peste pupăză, Marica avea un talent nativ de economistă, învârtind averea brâncovenilor prin câteva conturi în străinătate și investind serios în piața imobiliară apuseană, asigurându-și familia pentru 2-3 secole...sau cel puțin așa era planul. 

Treburile se complică nițel când moare domnitorul Șeban Cantacuzino, unchiul logofătului Constantin Brâncoveanu. Fiindcă n-avea moștenitori, boierimea îi „ridică” pe scut pe acest nepot, care trezit confuz și buimac din patul său, este înscăunat domn în mai puțin de-o zi. 

Țara începe să o ducă bine: se introduce o reformă în sistemul fiscal, se pun bazele unei diplomații organizate, dorind domnul să împace (cu aur) atât apusul cât și răsăritul. Domnul însă juca la mai multe mâini, oferind informații atât habsburgilor despre turci cât și turcilor despre habsburgi. Ba mai mult...mișcarea moldovenească de-a pune după Costi Cantemir (pe care nu-l înghițea) un domn favorabil lui, nu prea i-a ieșit. A fost în galeria lui Constantin Duca la început, care-i era ginere, apoi a trecut la Mihai Racoviță, care-i era văr de-al doilea, însă sultanul vroia să pună pe cineva din curtea lui, astfel că l-a ales pe Mitică, din familia Cantemirilor, dușman „natural” a domnului muntean.

Echilibrul țării s-a păstrat bine, atâta vreme cât domnul a putut să țină în fâu lăcomia puterilor vecine, însă în Est se ridică Petre ăl Mare a Rusiei. După ce le-a dat 3-0 pe zăpadă la suedezi, lui Petre-i luceau ochii la Constantinopol, astfel că pregătește o campanie în care-l atrage și pe Mitică al Moldovei. În același timp trimite niște bani și la București pentru a-și asigura sprijinul Brâncoveanului. Grijuliu ca de obicei, acesta stă în expectativă militară atât pe granița cu Moldova cât și pe Dunăre, urmând să se alăture celor care stau să câștige. Cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, prevederea minuțioasă a domnitorului nu a putut anticipa acțiunea vărului său, spătarul Toma Cantacuzino, care-i ia cavaleria și se alătură rușilor. Cei din urmă ajung să fie bătuți de turci și trimiși acasă plângând, iar în presă turcă, numele lui Brâncoveanu apare pătat.

Învinuirea lui Toma și aurul românesc nu l-au putut convinge pe sultan să nu se răzbune, întocmind un plan de răzbunare pe 3 ani. Auzind acestea, stolnicul Constantin Cantacuzino, care-l vroia pe fiu-său...Fane domn peste toată Țara Românească, face o excursie la Constantinopol pentru o sesiune de plecăciuni și acțiuni de trădare împotriva domnului de la București. Cum era deja pregătită campania împotriva Vienei, sultanul îi dă ordin lui Mustafa-aga ca în drumul său spre Viena, să-l trimită legat la Înălțimea Sa. 

Postat la ușa domnitorului cu un batalion de ieniceri, Mustafa-aga îi înmânează domnului năframa de mătase neagră, semn că a fost mazilit. 

Ajuns la Constantinopol, sub puterea de convingere a torționarilor turci, Constantin Brâncoveanu își dezvăluie toate conturile din străinătate, rămânând cu posesiunile transilvănene doar, însă nici de acestea nu apucă să se bucure fiindcă turcii îl scurtează de cap atât pe el cât și pe fiii lui cu tot cu sfetnicul Ienache Văcărescu, în data de 15 august 1714, exact în ziua când domnitorul ar fi împlinit 60 de ani. 

Imaginea domnului muntean a rămas în mentalitatea colectivă românească nu atât pentru perioada de echilibru și prosperitate prin care a trecut Țara Românească sub domnia sa cât pentru activitatea culturală și artistică purtată de acesta spre a aduce influențe renascentiste în spațiul românesc și a le adapta necesităților și specificului românesc, dând astfel naștere unui stil arhitectural numit stilul brâncovenesc sau barocul românesc.

Crăciun fericit și numai bine!

Sărbătoarea Crăciunului ne-a intrat deja în casă. Pregătirile s-au terminat, casele sunt împodobite, mesele sunt încărcate, rămâne doar să ne bucurăm de spiritul acestei sărbători speciale, sărbătoare care pentru mine are o semnificație aparte. Nu e Crăciun fără colindă și iarnă fără zăpadă, iar în acest an le-am avut pe amândouă. A fost una dintre cele mai reușite sesiuni de colindat, iar pentru aceasta țin să le mulțumesc colindătorilor care au renunțat la comoditatea și căldura de acasă pentru a colinda și în acest an. Și cum am putea sărbătorii mai bine acest eveniment dacă nu printr-o colindă tradițională din inima Ardealului?!

Crăciun fericit tuturor!

Spirit de Crăciun în Oradea

Nu știu câți dintre voi sunt cuprinși deja de Spiritul Crăciunului, dar eu pot spune sincer că sunt entuziasmat de ceea ce urmează, ba chiar mai mult...am dat într-o euforie cronică față de această sărbatoare.

Ieri, în data de 1 Decembrie, pe strada Republicii în Oradea, un grup de tineri au luat inițiativa de a organiza ceva unic în Oradea: un Flash Mob de colind.

Felicitări lor! Felicitări Oradea! Se pare că mai există oameni care așteaptă cu nerăbdare această sărbătoare pentru semnificație și nu pentru mâncare!

 

Bravo Oradea!

O zi pentru un model

În ziua de azi, fiecare persoană își alege un model pe care să îl urmeze  ca timpar în viață. Fie că acest model e un părinte, un profesor sau o vedetă, la acel moment ne marchează și ne trasează niște linii pe care le urmăm pentru că...așa ni se pare nouă bine.

Aici apare și întrebarea mea....oare ce modele și-au ales politicienii corupți de azi? Ce i-a făcut să devieze atât de mult de la modelul politicianului corect? 

Unii poate ar spune că e utopie termenul de „politician corect”, însă avem un exemplu care contrazice această afirmație. 

Strămoșii lui au fost conducătorii tribului Thembu, iar la 9 ani rămâne fără tată. Urmează diverse școli precum: Clarkebury Boarding Institute, Healdtown Comprehensive School și apoi colegiul Wesley și universitatea Fort Hare University. La vârsta de 46 de ani este condamnat la închisoare pe viață pentru că și-a susținut convingerile, pentru că a crezut în egalitatea dintre negri și albi și s-a opus politicii apartheidului. Este eliberat după aproape 27 de ani de închisoare în urma presiunii externe. Ajunge președinte al Africii de Sud ca urmare a primelor alegeri prin vot universal în 1994 și duce o politică de reconciliere între diferitele comunități etnice din stat. 

Acest om a fost premiat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1993, iar azi sărbătorește 94 de ani. 

Nelson Mandela, omul căruia nu i-a fost frică să lupte în numele justiției și a egalității, este un punct de reper în istoria umanității, fiind și azi un promotor al luptei împotriva discriminării de orice fel.

Pentru acest fapt, ONU a decretat ziua de 18 Iulie, Ziua Mandela şi constă într-un apel mondial la consacrarea a 67 de minute din timpul nostru pentru ajutorarea semenilor. Aceste 67 de minute reprezintă cei 67 de ani pe care fostul lider i-a consacrat luptei sale politice. 

La mulți ani și multă sănătate, domnule Mandela!

Formații de suflet (X)

Exact atunci când crezi că muzica românească nu mai are cum să te surprindă și să scoată și altfel de piese în afară de hiturile de-o vară, eu am rămas uimit când am ascultat noul album Holograf. Piese doar una și una, alese pe sprânceană, piesa care sunt sigur că vor rămâne ca niște frumoase amintiri în memoria colectivă a celor care le-au ascultat.

Ori de câte ori rostești Holograf, n-ai cum să nu zâmbești. Muzica lor ne binedispune din 1978 și putem spune că băieții, în frunte cu Dan Bittman, au fost mereu consecvenți și profesioniști.

Am cam lipsit în ultima vreme din blogosferă, ocupat fiind cu licența, dar promit să fiu mai consecvent de acum, că am mai mult timp la dispoziție pentru hobby-uri.

Dar să nu mai lungesc vorba cu detalii personale și să îi lasăm pe cei de la Holograf să facă ce știu ei mai bine și anume să ne facă să zâmbim.

 „... și fiindcă vara a început, îți dedic această piesă...”

1 pentru pentru toți

Azi e o zi specială!

Azi e ziua în care avem voie să facem lucruri prostești, avem voie să ne jucăm, să rădem în hohote, să alergăm, să ne murdărim, să facem tot ce făceam odată...demult, când nu existau consecințe, când lumea era mai simplă, mai ușoară și fără griji pentru noi.

Avem o zi pe an când putem călătorii în timp pentru a ne simți din nou, ca la vârsta de o cifră. Nu-i timp de ezitat, haideți să profităm de ea!

La mulți ani nouă, care încă ne simțim copii!

Formații de suflet (IX)

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris ceva pe blog, dar promit să revin cu mai multe detalii despre această perioadă lungă de inactivitate, pentru că sincer...s-au întâmplat atâtea și tot atât de multe s-au schimbat.

Azi însă vreau să mă opresc la o melodie, o piesă care mă binedispune în fiecare zi și îmi dă energie să o iau de la capăt, în fiecare dimineață în care o ascult.

Nici formația și nici piesa nu cred că necesită o introducere sau un istoric, de aceea n-am să mă mai întind cu vorba și am să le dau cuvântul băieților să se recomande singuri.

Urare în zi de sărbătoare

Pentru a înţelege sacrificiul suprem trebuie doar să fim mai buni, mai iertători, mai îngăduitori, mai înţelepţi, mereu cu lumină în suflet, gânduri şi simţiri. 

Totuşi , să nu uită că azi sărbătorim Învierea lui Hristos şi nu iepuraşul, iar când vom ciocni ouă...să spunem cu zâmbetul pe buze.....

Hristos a Înviat!

Amintiri din alte timpuri...

Câteodată stau şi mă gândesc la anii ce-au trecut....nu-s mulţi, dar totuşi parcă era în altă viaţă.

Unde a dispărut timpul în care singura mea grijă era...defapt nu era, pentru că nu avea nicio grijă. Când purtam doar pantaloni scurţi şi umblam desculţ şi mă jucam în praf. Când abia aşteptam să se coacă fructele în grădină. Când frizerul era bunicul şi nu trebuia să dau banii pe Gillette...defapt, ce bani?! nici nu aveam nevoie de bani, nu aveam grija examenelor, diplomelor, titlurilor. Când mă trezeam la 7 şi aerul mirosea atât de proaspăt a rouă, iar mama făcea plăcinte. Când mergeam în grădină să am grijă de pepenii galbeni puşi de mami special pentru mine. Când mergeam să îmi strig prietenii afară pentru că nu aveam mobil să le trimit mesaj. Când nu aveam nervi şi nici nu ştiam ce înseamnă stresul.  Când Arbacadabra, Feriți-vă de măgăruș și Kiki, Riki, Miki erau la modă. Când făceam cort din prelata auto împreună cu băieţii din vecini şi stăteam toata ziua înăuntru....jucând cărţi şi ascultând muzică. Când mă certam cu băieţii şi mergeam acasă pe o parte, iar prin spatele casei mă întorceam la ei sau veneau ei la mine. Când înconjorul satului pe bicicletă era o adevărată aventură. Când cireşele erau mai bune din copacul altuia. Când „promit” era un cuvânt sfânt. Când singura responsabilitate era să am grijă de surioara mea. 

Dar nu. Eu mi-am dorit să fiu mare, să cresc cât jucatorii de baschet, să pot lua decizii, să am voie să merg oriunde, să am buletin, să merg la liceu (pe vremea aia nici nu știam ce e aia facultate).

Acum am tot ce mi-am dorit odată, dar parcă nu-i ce vroiam. Stres, nervi, nevoi....acestea nu intrau în calculele mele, dar au venit la pachet.

Sunt puțin nostalgic și mi-e dor de simplitatea vieții la 6 ani, dar cui nu îi e dor de copilărie?

De aceea vă provoc, ca în vremurile bune, să scrieți de ce anume vă e dor din copilărie...ce ați vrut atunci și ce aveți acum...

De dragul copilăriei și al vremurilor de atunci...

Argument pentru Oradea

Am fost informat în legătură cu un concurs ce se desfășoară sub egida Umbrela Verde și dați-mi voie să vă spun că nu e orice concurs...ci Capitala Verde a României. 

Ideea e simplă: fiecare blogger, prin articolul scris pe tema aceasta, poate să își voteze orașul pentru a câștiga titlul de Capitala Verde a României. Premiul va fi acordat primăriei orașului câștigător.

Înainte de a-mi începe pledoaria, vreau doar să vă îndem să scrieți despre orașul vostru, nu atât pentru a câștiga un premiu, ci pentru a le arăta autorităților că vouă vă pasă de măsurile care se iau pentru oraș. 

Vreau să încep prin a preciza că nu sunt născut în acest oraș, n-am copilărit aici și nici nu locuiesc de mult timp, dar cu siguranță e locul unde aș dori să mă stabilesc. 

Când am venit în Oradea, primul lucru care m-a surpins a fost faleza Crișului...amenajată pentru alergat, plimbări sau chiar momente de relaxare, mi-a sărit în ochi încă de pe tramvai și a fost primul loc în care am mers după ce m-am stabilit. 

Orașul are un plan urbanistic, care combină spațiile verzi cu monumentele arhitecturale, astfel încât poți să stai în Parcul 1 Decembrie și să admiri frumoasele clădiri evreiești, să lenevești în Piață Unirii și să te minunezi de frumusețea clădirilor în stil secession, că să culminez cu grădina Palatului Baroc, de-o monumentalitate extraordinară (să nu mai adaug că e cea mai mare clădire, ca suprafață, în stil baroc de la noi din țară). 

Iar legat de proiectul cu pista de biciclete despre care vorbește și Eliza, pot spune mândru că și eu am semnat petiția.

Nu știu ce părere au alții despre acest oraș, însă eu știu că e locul potrivit pentru un început.

Bilanţ 2011

Zilele acestea am stat pe gânduri și am meditat la anul care a trecut, la tot ce am realizat de-a lungul lui: am umblat, am văzut, m-am implicat, am cunoscut oameni minunați, am legat prietenii...am progresat.

Și sunt mulțumit! Anul a fost plin de surprize, plăcute și mai puțin plăcute, dar acesta e farmecul vieții...cât de ciudată și fără sens ar fi viața dacă toate ar fi previzibile?

„2011 e pe drum şi nu vreau nimic mai mult de la anul acesta decât sănătate şi fericire, pentru restul lucurilor voi muncii”... asta mi-am dorit anul trecut și asta îmi doresc și de la anul care vine.

Azi mai trece un an, o filă din marea istorie, iar eu va urez un an nou fericit şi multă sănătate!

Tradiţie din copilărie

Azi stăteam şi mă uitam la mulţimea de oameni care se îndrepta spre cimitirul municipal pentru a-şi comemora morţii şi mi-am adus aminte de prima dată când am mers şi eu de mână cu mama mea la cimitir de Ziua Morţilor. Şi azi parcă mă văd...ce surprins am rămas să văd tot cimitirul luminat. Era seară, undeva pe la ora 19:00 şi tot cimitirul era plin de lumânări aprinse şi de flori...un adevărat festival al luminii. Pentru vârsta mea de 5 anişori a fost ceva uimitor, dar mai mare mi-a fost surpinderea când am văzut semnificaţia acestei sărbători pentru copiii din sat: toţi primeau dulciuri de la oamenii prezenţi acolo. Astfel, an de an îmi făceam planuri împreună cu prietenii din vecini şi mergeam pregătiţi cu pungile de acasă pentru a aduna cât mai multe dulciuri. Unii ar spune că e un fel de "Tricks or Treats" al Halloween-ului, dar vă spun sincer că în acest sat-colonie nu se ştie de această sărbătoare celtică, iar dulciurile se dau spre pomenirea morţilor. Acum am crescut şi nu mai primesc dulciuri, dar am ajuns la vârsta când eu împart dulciuri şi văd bucuria pe feţele copiilor.

Pe lângă această amintire aş mai avea ceva de confesat...şi anume că Jurnalul meu de studentocrat face azi un an. Sunt mândru că am ajuns până aici cu el şi sper să ajung la cifre mai rotunde. 

La mulţi ani, dragul meu blog!

Necunoscutul

Am onoarea de-a fi primit leapșa de la bunul meu prieten blogger Johnny, leapșă unde se propune să ne alegem câte un film mai necunoscut sau care să nu fi fost atât de mediatizat și ne-a plăcut nouă. Filmul ales de mine nu știu cât e el de necunoscut dar știu că atunci când l-am văzut...ideea de a fi „free agent” m-a pus pe gânduri.

 

Filmul se numește North și îi are în prim plan pe Bruce Willis și tânărul ce avea să ajungă mai târziu Frodo, Elijah Wood. Acțiunea e simplă...North, fiind neglijat de părinții săi, i se propune să devină precum sportivii de performanță, liber de contract și să călătorească prin lumea întreagă pentru a-și găsi o familie pe plac. Criticii nu prea l-au apreciat, însă pot garanta că tinerii de vârsta lui North îi vor contrazice.

Acestea fiind spuse...eu vă invit să vizionați filmul dacă nu l-ați văzut încă...iar ca leapșa să nu se oprească aici...le invit in joc pe Antonia, Mira și Eliza.

Numai bine!

Letopiseţ de blog (II)

Cu dorinţa de a scormoni puţin prin trecutul glorios al ţării noastre şi a scoate la suprafaţă un personaj din ciclul "mari personalităţi pe care lumea de atunci nu le-a înţeles", m-am oprit de data aceasta la Despot Vodă, alias Ioan Iacob Heraclid, care după nume pare tot atât de român pe cât sunt eu american. Originea lui nu e nobilă, ba mai mult...aflăm că s-ar fi născut în 1511 pe insula Creta sau Samos, tatăl lui fiind marinar (şi să mai spună cineva că istoria nu e ciclică). 

Cu ambiţii mai mari decât tatăl său, viitorul Vodă al Moldovei intră în slujba unui nobil grec cu titlul de despot de Samos şi Paros. Intrat la sufletul (şi portofelul) nobilului, acesta îi lasă pe patul de moarte titlul de moştenitor. Băiat oportunist, Ionică bagă certificatul în buzunar, ia titlul de principe de la bătrânul grec şi se îndreaptă cu buzunarele pline spre Franţa. 

Cum Champs d'Élisés şi Turnul Eiffel nu se arătau încă în peisaj, iar Moulin Rouge-ul avea să facă furori doar peste 3 secole, băiatul nostru (ca orice român care se respectă) a mers la facultate. Cu mult fler şi carismă s-a apucat de medicină (el având din mama Grecie cunoştinţe despre literatură şi filosofie) şi cu mult curaj s-a căsătorit la vârsta de 36 de ani cu văduva unui prieten, posesoare a unui copil în vârstă de 2-3 ani care a avut ghinionul să se afle în preajma dulapului când acesta s-a prăbuşit "accidental" peste el. Ioan Iacob se jura că n-a avut nicio vină în timp ce îşi făcea bagajul în mare viteză pentru a părăsi Montpellier.

"Dispărut fără urmă" pentru câţiva ani, domnul nostru îşi face apariţia în lotul francez a lui Henric al III-lea pentru deplasarea de la Metz, unde avea să intâlnească echipa multinaţională a lui Carol Quintul. Fiind vedeta echipei şi profitând de un incident public ("un omor accidental"), Carol îl transferă pe Ionică în echipa sa, beneficiind totodată de o promovare la rang de cavaler şi conte palatin. 

Sătul de atâta luptă şi demoralizat că francezii le-au dat 3-0 ultima dată, personajul nostru hotărăşte că e momentul să se facă turist. Porneşte spre Wittenberg unde se reformează în idei protestante, urmează Danemarca, Suedia, Prusia şi pe urmă Polonia, de unde aruncă un ochi peste graniţă şi pofteşte la capra vecinului, alias Moldova lui Alexandru Lăpuşneanu. Mult nu stă pe gânduri şi trece la fapte, autoproclamându-se "văr din partea miresei" el va intra la curtea domnului moldovean împrietenindu-se cu "turnătorul şef", boierul Moţoc şi pun de-o detronare, doar că Alex s-a lăsat mai greu. A doua încercare este sponsorizată de Albert Laski şi sustinută de un secui, un ungur şi un francez pe post de căpitani, dar tot fără succes. Mergând pe principul că a 3-a oară-i cu noroc, Despot cere împrumut de la Ferdinand un batalion de soldaţi rulaţi pe câmpurile otomane şi cu puţin noroc, la Verbia îi fură tronul lui Alex.

Sărac lipit pământul şi cu datorii pe la sultan şi la polonezi, Ioan-Vodă începe a bate monedă. Cum aurul şi argintul din visteria proprie lipsea cu desăvârşire, s-a gândit să apeleze la fondurile nerambursabile ale bisericilor şi mănăstirilor, indignate oricum peste măsură de politica protestantistă dusă de Despot. 

Nici în plan extern situaţia nu era mai roz. Laski s-a supărat pe domnul moldovean şi-a trecut de partea lui Ioan Sigismund ameninţat de Vodă că îi va lua Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă. 

Taxele succesive şi nemulţumirea boierilor că nu mai aveau loc la ciolan, au grăbit căderea domnitorului. Coaliţia condusă de Ştefan Tomşa a stat 3 luni la porţile Sucevei, până când uşa domnului n-a mai rezistat buzduganului lui Tomşa, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre dânsul. 

 După moda vremii, trupul a fost împărţit în două: capul împăiat şi trimis colet la sultan, iar trupul îngropat lângă Suceava cu inscripţia „Principele regesc Ioan Iacob Heraclidul, despotul, domnitorul Moldovei, sfârșește prin infamă recunoștință și trădare, omorât în mod de tot lamentabil la 9 noiembrie 1563. Odihnească în pace“.

Acţiunile acestui om nu trebuie condamnate ci trebuie privite din prisma mentalităţii de atunci şi în contrast cu realizările sale. Emite primul taler moldovenesc, are încercări de modernizare a aparatului administrativ şi de a reforma moravurile decăzute ale ţării.

Acesta este Despot-Vodă (1511-1563) - "om al Renaşterii"...

Încă unu a început...

  

 

Nou pentru unii, vechi pentru alţii...anul universitar a început de câteva zile şi o ia încet la goană. Boboci, studenţi mai vechi sau veterani în anii IV-V, cu toţii şi-au luat posturile în această categorie socială şi să fie într-un ceas bun...

An universitar fericit, stimabili colegi! 

Valoare românească

Se pot spune multe despre perioada comunistă în România, dar nu se poate spune că n-am avut oameni de valoare. Ieri, stateam de vorbă cu o prietenă şi din vorbă în vorbă am ajuns la o mare personalitate a României secolului trecut, Toma Caragiu.

Născut într-o familie de aromâni în provincia grecească Epir, se refugiază in Cadrilater cu tata, mama şi cele două surori mai mici (regiune care în acea perioadă aparţinea României). De aici ajung in Ploieşti unde va face şi liceul, chiar actorul declarând mai târziu: „...am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.”

A murit însă în 4 martie 1977 în timpul cutremurului (avea 51 de ani) şi a lasat în urma lui o carieră impresionantă. Om de cultură şi mare actor, a interpretat roluri de comedie, dar a excelat si in drame. S-ar putea spune că a fost printre primii români care a făcut stand-up comedy, criticând de foarte multe ori chiar regimul fără să fie tras la răspundere.

De aceea am să vă împărtăşesc Snobul, o temă ce rămâne mereu de actualitate. Dar mai puteţi încerca şi "Un telefon discret"

Mulţumim maestre!

Formaţii de suflet (V)

Pe lângă comunicare, yahoo messenger oferă şi o sumedenie de alte aplicaţii interesante, printre ele şi Yahoo! Music. Obişnuiesc să folosesc des această aplicaţie, iar azi, în timp ce ascultam au dat o piesă ce mi-a atras atenţia. Versurile sunt vesele şi pline de semnificaţie, e o melodie de dragoste cu mesaj...o raritate in ceea ce priveşte muzica zilelor noastre. Două voci (Travie McCoy şi Adam Levine), din două colţuri de ţară (New York şi Los Angeles), şi-au dat mâinile pentru a da naştere unui hit. 

Să vă prezint mai multe despre ei n-are rost, mai bine să ii auziţi si voi... 

Cu şpaclul la baza istoriei

De curând am avut ocazia să mă "înrolez voluntar" în echipa de arheologi a muzeului pentru a participa la o săpătură de verificare într-o zonă scanată de curând. Pot spune că am mai participat la astfel de săpături, fiind "detaşat" de la facultate în cetatea de la Biharia pentru practică...dar acestea sunt alte fapte.

Importanţa acestor acţiuni nu constă atât în descoperirile pe care le facem (deşi de data aceasta au fost peste aşteptări), cât în sentimentele pe care le trăieşti pe "şanţ" (sentimentul descoperirii primului ciob de ceramică, curiozitatea şi chiar legătura maestru-discipol). Pot spune că am avut lângă noi îndrumători de excepţie, care ne-au împărtăşit din cunoştinţele lor, ne-au învăţat lucruri esenţiale şi ne-au arătat o altă faţă a arheologiei.

E greu să înţelegi ce se întâmplă pe un şantier arheologic atunci când vii la final şi priveşti secţiunea cercetată, dar e atât de simplu atunci când ai fost acolo, când ai luat şpaclu cu şpaclu fiecare bucată de pământ pentru a scoate la lumină informaţii despre trecut..."cu cât săpăm mai adânc, cu atât găsim mai mult" spune o vorbă a arheologului.

Poate că stând şi citind acest articol vi se pare fără sens, dar vă invit să vă "înrolaţi" şi voi ca voluntari în astfel de acţiuni şi atunci articolul va căpăta alt înţeles pentru voi.

Tatuajul..da sau ba!

Trebuie să recunosc că ideea de a scrie despre tatuaje mi-a fost insuflată în această dimineaţă, iar dacă mă gândesc bine...în urmă cu ceva vreme am colaborat cu un salon de tatuaje pentru realizarea unei reviste studenţeşti (de unde îşi trage şi blogul numele). 

Începutul acestei arte se pierde în negura anilor...s-ar spune că e practicată din neolitic, găsindu-se în Alpi  un corp de bărbat mumificat care avea 57 de tatuaje. Totuşi cele mai cunoscute cazuri de tatuaje se găsesc la populaţiile Ainu din Japonia, Berberii din Africa de Nord, Maori din Noua Zeelandă sau multe alte triburi africane si arabe.

Primul care scrie despre tatuaje este Joseph Banks, un cercetător şi botanist englez care l-a însoţit pe capitanul James Cook în prima sa călătorie. Banks menţiona: "I shall now mention the way they mark themselves indelibly, each of them is so marked by their humor or disposition". 

De la aceste triburi, la care tatuajul reprezenta funcţia sau poziţia socială, tatuajele au fost preluate de marinari şi aduse în Europa pentru ca aici să primească alte roluri. Tehnicile au evoluat, de la instrumente din os, la aparatură specializată, de la simple lini şi însemne tribale la litere chinezeşti, motive florale, animale sau chiar portrete aproape de realitate.

Eu tind să cred că în zilele noastre tatuajul a devenit un mod de exprimare. Unii le considera ca un gest de teribilism sau le privesc ca agresive, însă trebuie să acceptăm diversitatea, fiecare om are dreptul să se exprime liber în orice fel doreşte atâta timp cât nu atentează la siguranţa altuia. Sincer să fiu, şi eu m-am gândit să îmi fac un tatuaj...ramane de văzut când şi ce model.

 

Acum astept părerile voastre: Tatuajele-teribilism, mod de exprimare sau doar un fel de a impresiona?

La Vânătoare...

Trebuie să îmi argumentez absenţa din blogosferă prin faptul că s-a deschis sezonul de vânătoare. Evident nu de animale ci la note. 

M-am retras din sportul acesta sau cel puţin aşa îmi place să cred, ţinand cont că nu mai stau la pândă după faimosul 10. Am trecut de la vânător la spectator iar rolul este mult mai interesant. Să stai pe margine şi să priveşti spectacolul, stresul, jocul, replicile, intrigile, nervii, cum ar zice reclama la un tip de card bancar "de nepreţuit". Suntem deja în a doua jumatate a sezonului de vânătoare iar nervii sunt întinşi la maxim...premiul cel mare al sezonului (binecunoscuta bursa de studiu) trage cu ochiul studenţilor.

Dacă nu intru în competiţie nu înseamnă că nu-mi pasă de notele mele, dar la un moment dat ajungi la saturaţie. Am propriile mele obiective, înafara competiţiei, dar atâta timp cât sistemul se bazează pe aceste calificative, am bunăvoinţa de a-mi păstra o linie dreaptă. 

Împătimiţilor acestui sport pot doar să le urez "10 în cătarea puştii!" şi baftă!

Eu...aştept jocul de lumini.