Degradare sau evoluție morală...

Mă gândeam zilele acestea la cum am început să scriu, ce subiecte am abordat și am observat o ușoară abatere de la linia de început, de la subiecte unde așteptam răspunsuri, păreri și viziuni asupra unor teme care mă interesau mai mult sau mai puțin direct. La această rădăcină aș dori să mă întorc azi cu o temă legată de inocență și moralitate.

Suntem oameni și ne place să credem că ne ghidăm viața după anumite principii inamovibile...așa e oare?

Suntem într-o continuă schimbare în fiecare zi în ideea unei maturizări și a unei gândiri mai de ansamblu, însă care e prețul acestei maturizări?

Când suntem mici, viciile acopera o zonă restrânsă din controlul asupra comportamentului. Ele de obicei se opresc la ciocolată și bomboane, dar pot fi controlate, deseori, printr-un simplu „nu e voie!” spus de unul dintre părinți cu rolul de a ne avertiza conștiința că întrecem măsura. Dar ce se întâmplă când influența părinților scade, iar viciile se află într-un raport de invers proporționalitate cu aceast factor de control?

Cum le mai ținem noi sub control? Fiindcă, treptat, ele se impun în modul de gândire și alterează principiile. Ajungem să gândim și să acționăm în moduri în care nu ne-am crezut în stare și toate acestea pentru satisfacerea unor dorințe puerile, care nu sunt atât de esențiale.

Unde se termină inocența copilăriei și unde începe „maturitatea” adolescenței? Când își lărgește moralul  orizontul...sau acest fapt se întâmplă doar ca noi să avem o acoperire asupra conștiinței?

Poate totul pare prea filosofic, însă dacă stați bine pe gânduri, sigur găsiți o situație din viața voastră când ați luat o decizie sau ați acționat într-un fel neortodox doar pentru a vă satisface un viciu...„o nevoie inutila”.

Întrebarea rămâne: viciile sunt destul de puternice pentru a-ți altera principiile?

Direcția? Spre necunoscut și mai departe!

Am stat o perioadă bună și am observat evenimentele de „primă mână” care au cuprins viața cotidiană din frumoasa noastră țară și pot spune că rămân surprins de câte se pot întâmpla.

Am rămas surprins în primul rând de cât de prost ne-am putut prezenta la Eurovision. Pardon, pentru noi concursul ar trebui să se numească Euroafon. Păcat de piesele cu adevarat bune care nu au reușit să prindă un loc decent, iar aici mă refer direct la Moldova, având o prestanță demnă de invidiat. Dar din păcate, talentul este mai puțin important.

În politică n-am să intru, subiectul e discutat, dezbătut, uzat și refolosit atât de presa românească, dar și de presa internațională. Subiectul care pot să spun că m-a „interesat” a fost Bacalaureatul de anul acesta. Reacțiile au fost împărțite, de la elevi la părinți, profesori și jurnaliști. Ba că a fost rău, ba că a reflectat adevăratul nivel al tinerilor, Bacalaureatul e treapta care face diferența în momentul de față. 

Citisem zilele trecute o scrisoare (sau răspuns? nici nu mai știu cum se intitula) redactată de un tânăr care a susținut examenul de Bacalaureat și care critica tot: sistemul de învățământ, mass-media, educația de acasă, lumea, profesorii și găsea în toți și în toate eșecul survenit în urma probelor scrise. 

Nu vreau să apar ca un apărător al sistemului de învățământ, însă de la an la an, din programă se mai taie câte ceva pentru ca elevilor să le fie mai ușor. Examenul de anul acesta avea mai puțină materie decât cel din urmă cu 3-4 ani și tot sistemul îți pune piedică, nu? Singura „greșeală” e aceea că sistemul încearcă să diminueze frauda. Camerele de supraveghere n-ar trebui să intimideze pe nimeni sau ați văzut cumva copii intimidați de camerele din mall-uri sau cluburi? 

Scuza că televiziunea nu mai oferă modele pentru tineri e de asemenea banală. La vărsta aceasta presupun că poți să alegi și tu ce dorești să vizionezi. Nu ești obligat să te uiți la emisiuni de 2 bani care promovează incultura și violența. Sunt atâtea canale cu informații utile pentru tine, tinere elev, încât e de ajuns să apeși un buton pe telecomandă în timp ce stai pe canapea. Ca să nu mai vorbesc de documentarele de pe internet. 

Dar violența și limbajul vulgar atrage, se vinde! Astfel că noi suntem vinovați că elevii și-au căzut Bacalaureatul.

Eu vă spun doar un lucru: Rușine! Mai ales pentru cei care și-au căzut proba la Limba și Literatura Română. Înțeleg că Matematica e grea, pentru Istorie, Geografie, Fizică sau Biologie trebuie să ai anumite afinități, dar la Română nu ai nicio scuză. În timp ce răsfoiam perlele elevilor, mă gândeam că nu e posibil așa ceva, parcă erau replici dintr-un show de strand-up comedy. Sunteți români și nu vă cunoașteți limba, nu știți să scrieți un eseu agumentativ...nu vă prinde puțin rușinea? 

Și totuși noi suntem de vină, societatea, părinții, mass-media și profesorii pentru că unii tineri au ajuns la vârsta de 18-19 ani și nu știu scrie corect românește.

Eu sunt sigur că se poate mai mult, că nu acesta e nivelul tinerilor din ziua de azi, dar pentru asta cineva trebuie să dea trezirea...ceva trebuie să se întâmple.

În final doresc să-i felicit pe toți elevii care au promovat examenul de Bacalaureat, fie cu note mari, fie cu note mai mici, e important că munca lor a dat roade.

Felicitări încă o dată și baftă la facultate!

Voi muri în...

Lumea a luat-o rău razna!

De ceva timp încoace au aparut o „groază” (a se citi mulțime) de aplicații atât pe site-ul de socializare Facebook, cât și livrate prin mail, aplicații care îți spun când vei muri, când te vei căsători, câți copii vei avea sau ce mașină vei avea. Pe bune...

Am făcut și eu prostia să cad în capcana unei aplicații de genul acesta, ca „să aflu” când voi muri. Presupun că Facebook-ul poate citi în stele sau are buton de „speed dial” pentru Cer...pentru că în câteva secunde mi-a spus că voi muri la 54 de ani. Precis!

Ideea e că am izbucnit în râs, dar se pare că sunt persoane care cred în astfel de aplicații fantomă....și stau să mă gândesc:....dacă le apare că mor anul viitor?

Cea mai nouă chestie...îți arată, dacă ești curios, când vei intra într-o relație, cică.

Privesc și rămân uimit. Ce vor să demonstreze prin aplicațiile astea? Unde vor să ajungă? Le oferă încredere? Speranță? Atenție?

Haideți oameni buni....unde a dispărut stima de sine?! Unde a dispărut respectul față de persoana voastră?

File din romantismul contemporan (II)

Cu promisiunea de a mai cerceta aceasta nouă direcție pe care o ia „romantismul contemporan”, am revenit cu  încă o filă din acest proces revoluționar. Nu vreau ca acest post să fie o mustrare la adresa persoanelor care se comportă în felul acesta...ci e doar un semn de întrebare pe care mi-l pun eu...pentru că nu înteleg de ce se întâmplă așa sau ce gândesc acele persoane. 

Un nou mod de a intra în vorbă cu o domnișoară este, în ultima vreme, facebook-ul. Am observat în ultima vreme că replica s-a schimbat din „Hey...ești frumoasă!” în „Hey...te știu de pe facebook!”. Încerc să găsesc o continuare la discuție, dar dau doar de drumuri închise. Singurul lucru care îmi trece prin minte e că tipul e un semi-obsedat care stă pe facebook și saliveaza la pozele fetelor...gând care cred că trece prin minte la majoritatea fetelor abordate cu această replică și tind să cred că nu e de bine, băiatul meu.

Ca să rămânem pe teritoriul abordării, continuu prin a cere explicație utilizatorilor de ce oare folosesc replica „Pisi!” accentuata cu un pupic sau un clipit din ochi? Chiar așa?! Sunt foarte curios, de câte ori a funcționat? Pentru că din punctul meu de vedere, prin gestul acesta nu reușești decăt să atragi asupra ta o privire tăioasă, indiferentă sau deloc. Și să fim serioși oameni buni! Ce-i cu alinturile astea animaliere? Mama fetei nu-i găină, nu ești mai „dulce” sau mai convingător dacă o alinți așa.

Bun...am înțeles că limba română, ca orice limbă, e în continuă schimbare, dar de ce trebuie să se schimbe și complimentele făcute de bărbați femeilor? „Timpul înseamnă bani”, „epoca vitezei” și abrevierile n-ar trebui să reducă la „ce bună ești!” complimentele făcute de un bărbat unei necunoscute...mai lipsește să scoată bâta, să-i dea în cap la femeie să îi spună „îmi placi și te iau acasă” și uite cum se mai duc niște ani din evoluția noastră ca oameni.

Halal nivel de cultură!

Nu mă înțelegeți greșit...susțin socializarea dintre persoane, până la urmă...omul e un animal social, dar să nu confundăm a socializa cu a jigni. Socializăm când discuția e plăcută, când e interesantă, când se implică ambele părți.

Cam atât am avut de spus acum...cu siguranță ne vom mai citi pe subiectul acesta.

Numai bine! 

Leptopiseț de blog (III)

Pentru că istoria noastră e plină de personalități cu mari realizări, însă necunoscute publicului larg, m-am hotărât să continuu șirul scrierilor istorice cu Petru Cercel. Locul și anul nașterii nu se știe, dar se știe că e fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Țării Românești. Bun nu că ar fi fost el prea mărinimos sau cu dare de mână ci pentru că în timpul domniei n-a scurtat de cap niciun boier din dotare. 

Deși numele acestui domn ne duce cu gândul la un gen de muzică, pot să vă spun sincer că avea gusturi mai Occidentale, chiar nefirești din punctul de vedere al boierimii muntene, care a început să își dea cu părerea despre orientarea sexuală a domnitorului. Petru însă nu era nici homosexual și nici bisexual, e drept că era atras de modă, de lux, bijuterii, numele de Petru Cercel venindu-i chiar de la cercelul cu perlă pe care îl purta după moda franceză. Petrică era, după cum am spune azi, puțin metrosexual.

Revenind la șirul firesc al poveștii, afăm că rămâne fără tată de tânăr și este nevoit forțat să părăsească Țara Românească de grabă spre a nu ajunge să murdărească sabia lui Mircea Ciobanul. De aici povestea are mai multe variante, că s-ar fi ascuns pe prin Siria sau că ar fi pribegit prin Rhodos...nimic nu-i sigur, dar e cert că băiatul n-a stat degeaba ci a învățat mai multe limbi, 12 la număr, scria și poezii în italiană, nu prea strălucite dar destul cât să o farmece pe faimoasa Caterina de Medici, mama nimănui altul decât Henric al III-lea al Franței.
În această vacanță de studii în străinătate, Petrică a început să conștientizeze că ar avea o șansă la tronul Țării Românești, că doar era fiul răposatului Pătrașcu. Zis și făcut! Umblă la Maximilian al II-lea al Austriei, pe urmă în Genova, Veneția și în cele din urmă la Henric în ogradă, de unde și primește sprijin atât financiar cât și „relaționar” sau cum ar spune unii...își capătă niște pile.

Cum situația în țară nu era prea roz, Mihnea zis și Turcitul scurta de cap boierimea munteană, aceasta s-a răsculat împotriva lui și a început să îl susțină pe tânărul domn, care a reușit să îî cucerească prin înfățișarea și farmecul său. Tot ce mai era de obținut acum era acordul sultanului. Cercel a scos artileria grea și l-a trimis la înaintare pe ambasadorul Franței la Istanbul împreună cu suma de motivare, împrumutată de la occidentali. Sultanul a fost de acord, astfel că la 29 august 1583 Petru Cercel ajunge domn în Țara Românească.

Începutul a fost promițător. A mutat capitala din București (care arăta ca un sat mare la vreme respectivă), în mult mai celebrul Târgoviște (care era și mai ușor de apărat), a ridicat biserici și pentru ca lumea să îi vadă valoarea, și-a ridicat și un palat. Ideile de modernizare a orașului au continuat, s-au construit instalații de aprovizionare cu apă, s-a înființat un atelier pentru fabricarea tunurilor din bronz. 

Cum orice minune ține 3 zile, așa a fost și entuziasmul față de noul domn. Când planurile domnitorului au depășit visteria statului, au apărut taxele. Poporul s-a revoltat, nobilimea s-a revoltat, vechii dușmani au reapărut în scenă, astfel că Petrică Cercel se trezește cu o opoziție serioasă condusă de însăși Mihnea Turcitul. Colac peste pupăză, Mihnea a complotat pe lângă sultan și l-a convins cu o sumă serioasă de bani că Petrică din Muntenia complotează împotriva lui. 

Aflănd de toate cele, nu mai stă pe gânduri, își încarcă averea în 43 de care, își ia camarila și pornește pe drumul Transilvaniei de unde se gândea să ajungă la prietenii din Vest. Planul se arăta bun, doar că pe drum, bodyguarzii l-au bătut și jefuit, ba a ajuns să fie și arestat și închis în Maramureș. Legenda spune că a reușit să scape de acolo pe o funie.

Văzându-se din nou liber a încercat să apeleze la prietenii din Vest, dar la Paris suna ocupat, la Veneția nu răspundea nimeni, iar cei din Roma nu vroiau să audă de el doar dacă își plătească datoria de cumpărare a tronului. 

Rămas descoperit, se întoarce cu fața spre Răsăritul turcesc. Sultanul l-a primit bucuros și l-a cazat la închisoarea Edicule ("Cele Șapte Turnuri"). La insistențele lui Mihnea, sultanul e de acord să îi ofere un bilet dus, fără șansă de întorcere, în Rhodos tânărului domn. Nici n-a apucat să se bucure că a scăpat de la hotelul de 5 stele al sultanului, să respire briza Bosforului, că ienicerii turci de pe corabie i-au făcut cunoștință cu fundul mării.
A lăsat în urma lui mai mulți copii nelegitimi, dintre care se va remarca Marcu Cercel, guvernator al Moldovei în 1600 „supt Mihai Viteazul”.

Am încercat să scriu despre acest prinț muntean într-o manieră cât mai accesibilă, ca lumea să vadă dincolo de extravaganța și excentritățile lui, să vadă potențialul lui, să îl vadă ca o adiere de Renaștere în această țară pierdută în negura Evului Mediu, să îl vadă ca un inovator și deschizători de drumuri.

Acesta a fost Petru Cercel, prințul metrosexual al unei Muntenii care nu l-a înțeles.

Sărbători fericite!

Vroiam să scriu despre decadența moravurilor și a tradiției de Crăciun, dar Sorin mi-a luat-o înainte cu Moș Crăciun Uzurpatorul. Foarte reușit articolul, felicitări! Pe lângă asta aș mai vrea să adaug „colindul” interpretat de Ada Milea pentru a contura ideea lui Sorin.

Dar lăsând ironia și sarcasmul de-o parte, vreau să vă urez multă sănătate și fericire cu ocazia Nașterii Mântuitorului, iar dacă sunteți buni creștini, nu lăsați tradiția să piară, mergeți la colindat...arătați ca Iisus s-a născut în iesle și pentru voi.

Sărbători fericite, dragi români!

File din romantismul contemporan (I)

Înainte să îmi încep articolul vreau să menţionez că nu sunt Hitch şi nici nu încerc să îl copiez, ci doar vreau să scot în faţă un detaliu al vieţii cotidiene şi sper să pot porni o discuţie pe acest subiect.

Nu poţi să treci pe stradă în ziua de azi fără să observi manifestaţii romantice ale băieților. Iar dacă vă așteptați la gesturi tandre și flori, ciocolată și poezii...atunci ați greșit epoca și vă sugerez să vă întoarceți în timp puțin mai mult de 300-400 de ani pentru astfel de „mofturi”. 

În fabulosul an 2011 băieții au ”metode moderne„ (florile sunt scumpe, ciocolata îngrașa, iar pentru poezie trebuie nițel talent).

Nu de puține ori mi s-a dat sa văd același scenariu când ies în oraș. Băiatul vede fata...merge la ea și o prinde de fund...eu stau și mă gândesc: ce îi trece prin capul băiatului în momentul acela și ce reacție se așteaptă el să aibă fata? Pentru că sigur nu va reacționa frumos și va accepta asemenea mitocănii. Dacă primul pas nu merge (ceea ce era de așteptat), urmează pasul 2: băiatul se pune la bar lângă fată, își aruncă setul de chei cu brelocul Mercedes, BMW sau Audi pe tejghea și își pune în valoare talentul orator: „cu ce îți fac cinste păpușă?” (apelativul poate veni și sub altă formă). Dacă discuția continuă, există șanse mari să devină un monolog în care el își prezintă cu mare fast posesiile, talentele și numeroasele calități, culminând cu o replică de zile mari care ar trebui să dea fata pe spate: „Nu prea îmi plac blondele, dar în seara asta voi face o excepție” (în cazul în care fata e brunetă sau roșcată, replica e aceeași...se schimbă doar culoarea). Am să mă opresc aici și n-am să continuu cu partea de dans, numere de telefon, adresa de messenger sau alte chestii prea comune.

În schimb vreau să mă opresc asupra fluieratului pe stradă după fete. Acest gest ar trebui să înlocuiască serenadele și cântecele romantice? Pentru că mie mi se pare ca înseamnă: „Hei! Ești bună, nu vrei să ieșim?”. Răspunsul nu trebuie să îl dau eu, cred că e evident la o astfel de abordare. Și cum în Evul Mediu „prințul” mai venea și călare, în Epoca Contemporană locul calului e luat de mașină și cuceritori care claxonează după fete pe stradă. Fapt pe care oricât mă străduiesc să îl înteleg, nu pot...nu-i găsesc logica. Ce reacție se așteaptă de la fată? Ce ar trebui să facă?

În cazul în care deslușesc misterul, voi reveni cu noi detalii, până atunci...„o minune ș-un mister...romantismul contemporan!”

Numai bine!

Protest împotriva deciziilor necugetate

De multe ori în viață ni se întâmplă să luăm decizii pe care pe urmă să le punem la îndoială, decizii care pot afecta 2, 3 sau poate mai multe persoane, dar totuși la nivelul nostru numărul de „victime” e mic spre deosebire de deciziile care se iau la nivel înalt.

Împotriva acestor decizii îmi manifest dezgustul și protestez! 

Azi m-am gândit să mă opresc asupra ultimelor decizii luate pentru sistemul de învățământ superior, și anume asupra faptului că de anul acesta, tinerii studenți nu mai pot face modulul psiho-pedagogic în perioada licenței pentru a putea preda pe urmă în gimnaziu, ci ei vor fi nevoiți să facă un masterat special în domeniul acesta, iar cum minunatul nostru sistem educațional îți oferă doar un singur masterat gratuit...tânărul student absolvent va trebui să se gândească dacă dorește să facă un masterat pe specialitatea sa și să-l plătească pe cel de psiho-pedagogie sau invers. În acest caz, stimați colegi mai mici care v-ați găndit să vă găsiți un loc unde să predați în timpul masteratului, va sugerez să căutați altă alternativă. 

Rog acea persoană care va găsi logica în această decizie a Ministerului Educației, să ne-o explice și nouă.

Iar dacă tot suntem la Ministerul Educației, din categoria „ce-am visat eu azi noapte...pun mâine în practică”...a apărut o nouă lege prin care toți studenții din ultimii ani de studii sunt obligați să dea un examen din materiile de bază pentru a putea intra în licență. Mulți vor comenta acest fapt spunând că și mai demult așa se proceda...cu „vechiul sistem”, dar noi n-am adoptat Bologna? Dar să revenim la lege...nu sunt indignat pentru faptul că trebuie să dăm și examen pentru licență (ar fi fost prea frumos fără), ci pentru că legea s-a dat în Noiembrie, adică după începerea anului universitar și au pretenția să se aplice de acum. Din câte știam eu...asa ceva nu e prea legal, legislația prevăzănd că o astfel de lege intră în vigoare din anul următor universitar și pe lăngă asta, studenții înscriși înainte de lege, au completat niște contracte de studii în care nu se specifica nimic despre un anume examen suplimentar la susținerea liberă a licenței. Se pare ca unii s-au ghidat după sintagma: „Azi distrugem bacul, mâine licența!”

În fine...aceste lucruri mă nemulțumesc momentan și astfel îmi prezint dezgustul față de ele.

P.S. acesta nu este un protest îndreptat împotriva conducerii statului sau împotriva unui partid politic (pe blogul meu nu se va discuta politică), ci îndreptat împotriva deciziilor luate peste noapte, fără logică și necugetate.

Forţa fie cu tine!

N-am mai scris de mult pe blog...poate n-am avut timp...poate n-am avut subiect însă în dimineaţa aceasta mi-a venit cheful. Vacanţa mi-a oferit prilejul să urmăresc în amănunt mai multe canale T.V. însă prea puţine au ceva de oferit. Filme cu acţiune exagerată, videoclip-uri fără mesaj şi legătură cu piesa şi reclame de prost gust. Dar să nu ducem totul la extrem fiindcă mai există şi oameni capabili care fac mzică bună sau reclame inteligente.

O astfel de reclamă e cea la noul Volkswagen Passat. Drăguţă, inteligentă şi fără exagerări.

Câţi dintre voi v-aţi uitat la toate părţile din Star Wars? Câţi dintre voi vă doreaţi să fiţi Jedi şi să aveţi sabie laser? Să puteţi muta obiecte cu mintea sau să manipulaţi minţi? Eu unu sigur ştiu că îmi doream, dar se pare că Forţa n-a fost cu mine.

Se pare că micuţul din reclamă e puţin mai norocos decât mine...

1 Mai

În ziua de 1 Mai, indiferent dacă eşti angajat, student sau elev, toată lumea sărbătoreşte ziua muncii. Pe malul lacurilor, la marginea pădurilor, în parcuri se aud râsete, sfârâie grătarele, e veselie şi voie bună...că doar e zi liberă. Dar oare lumea ştie ce se sărbătoreşte pe data de 1 Mai?

Cel mai des răspuns pe care l-am primit a fost: "1 Mai Muncitoresc, sărbătorea din vremea comunismului". Ceea ce e parţial adevărat...sărbătoarea a venit la noi în ţară odată cu regimul comunist...dar originile? 

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mărșăluit 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Trebuie să privim situaţia de atunci, când patronul îţi impunea câte ore să lucrezi pe zi. Azi ni se pare scandalos să lucrăm mai mult de 8 ore pe zi şi să nu fie socotite ca ore suplimentare...atunci era ceva normal.

Acesta e adevărul! Au murit oameni în manifestările acelea ca noi să avem dreptul la 8 ore de muncă pe zi. Nu ne cere nimeni să purtăm doliu pentru asta, dar măcar să ştim de unde vine semnificaţia zilei de 1 Mai. 

Sărbători fericite tuturor!

Venind cu trenul spre casă, am asistat la o discuţie destul de ciudată. Se vorbea despre zilele libere pe care le-am primit acum de sărbători şi citez: "de Paşte suntem liberi că e Paşte...", ceea ce mi se pare o mare eroare. De Paşte suntem liberi pentru că suntem creştini şi sărbătorim Învierea Domnului Iisus Hristos.
Paştele e altă poveste. În anul 33 când a înviat Iisus, evrei sărbătoareau Pesah (de unde vine şi termenul românesc de Paşte pe linie latino-bizantină), care nu avea legătură cu Iisus, ci cu eliberarea evreilor din robia Egiptului şi trecerea prin Marea Roşie. Însă văd că astfel de "detalii" nu mai contează, iar sărbătoarea a devenit un prilej prin care se primesc câteva zile libere sau ocazie pentru petrecere. Păcat....
Cu ocazia sfintelor sărbători ţin să vă urez multă sănătate şi mult noroc!

Numai bine...

Românii nu dorm...

În urma nefericitului incident din 15 Martie petrecut în Miercurea Ciuc, românii au reacţionat! (detalii aici).
Ni se cere de la Bruxelles să fim toleranţi. Li se dau drepturi egale (ţin să menţionez că mă refer aici la toate minorităţile din ţară, fără excepţii), le se oferă cadru propice unei vieţi decente, partide politice, ba mai mult, predarea Istoriei şi Geografiei României în limba maternă. Nu cred că mai există diferenţe între minorităţi şi autohtoni în ţară, doar suntem europeni, nu? Cei de la Bruxelles ar putea veni să ia notiţe de toleranţă în România.
Însă incidentul din Miercurea Ciuc nu poate fi lăsat aşa. De ce nu s-a autosesizat Oficiul Naţional Pentru Cultul Eroilor? Statul?
Aţi auzit cumva că românii s-au adunat la Blaj pe 15 Mai ca să dea foc unei papuşi întruchipându-l pe  Kossuth Lajos? NU! Aceasta e instigare împotriva unui neam, a unei naţiuni...şi-au adus şi copiii să vadă această oroare...cum credeţi că vor reacţiona aceştia la cele văzute? Ce învăţătură vor trage din acest comportament? Vă spun eu, ură faţă de români.
Constituţia României prevede ca orice minoritate care locuieşte pe teritoriul acestei ţări trebuie să cunoască limba română şi să se supună legislaţiei în vigoare.
Aşa s-a supus domnul Csibi Barna? Aşa cred că ne arată cât respect poartă ţării în care locuieşte.
Dar nu....lasaţi-l! Nu cumva să îi îngrădim dreptul la exprimare.
Mulţumim Romanian National Security!

 

 P.S. Acest post nu este un atac la una dintre minorităţile care locuiesc în România, ci o critică adusă persoanelor iredentiste cu gânduri feudale.  

Ce-aş schimba în ţara mea...

Inspirat de piesa celor de la VUNK m-am gândit să scriu ceva, defapt, dacă mă gândesc mai bine...vreau să scrieţi voi. Ce anume? Ce vă doriţi voi de la ţara noastră (aveţi dreptul să schimbaţi două lucruri). Am doar o rugăminte: încercaţi să evitaţi să scrieţi că vreţi şosele, spitale, şcoli sau alte teme cuprinse în piesă. Sunt curios de cazurile voastre particulare, nu lucrurile generale. Ce credeţi voi că ar trebui schimbat în ţărişoara noastră ca să arate ca una de afară...

Comerţ cu fericire?

Preţul fiecărui om...despre asta aş fi vrut să scriu. Vedem atâtea filme şi cazuri reale în care oamenii sunt "cumpăraţi". Am trecut perioada când se făcea comerţ cu oameni, comerţul cu forţa de muncă, dar am intrat într-o perioadă când noi ne vindem pe sume de bani. Ne vindem pentru a fi fericiţi? Acesta să fie răspunsul oare? "Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani şi dragostea nu poate fi dobândită cu forţa" spunea Émile Zola, iar eu tind să îi dau dreptate francezului.
Ar fi multe de spus despre acest subiect dar nu mă mai lungesc şi dau cuvântul unei melodii care surprinde foarte bine această chestiune...

Dragobete pentru iubire

Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
Se spune că în ziua de Dragobete, băieţii şi fetele se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană înspre sat, fuga fiecăreia atrăgând dupa sine câte un băiat, şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De îşi prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicală "Dragobetele sărută fetele!", mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranţa primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor.
Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase.
(http://www.e-scoala.ro/dragoste/dragobete.html)

În ziua de azi nimeni nu se aşteaptă ca românii şi româncele de la oraş sau chiar de la sat să se îmbrace în straie populare şi să meargă în pădurea de la marginea oraşul\satului să culeagă flori de primăvară sau să reproducă obiceiul strămoşesc precum e scris mai sus. Ceea ce am dorit eu prin acel paragraf e să amintesc românilor cât de frumoasă e această sărbătoare uitată sau marginalizată de arhicunoscuta sărbătoare comercială Valentine's Day.
Ce îi lipseşte sărbătorii din 24 Februarie să fie una a îndrăgostiţilor? Ne-am dorit o zi în care să celebrăm iubirea şi uite-o....mai avem nevoie de împrumuturi americane?
Suntem originali dragi români, profitaţi de asta!
......sau cum ar zice reclama de la ciocolată: "De Dragobete iubeşte Româneşte!"

Sebastian versus Valentin

Am ajuns să mai scriu un post despre tradiţie, despre una împrumutată şi tot mai populară, această traditie a Sfântului Valentin care ne cuprinde în fiecare an. Sărbătorit pe 14 februarie, Valentin (care nu apare în calendare, excepţie făcând cel maghiar catolic unde apare ca Sfântul Balint.....care tot nu-mi sună a Valentin mie) este patronul îndragostiţilor, cei care se consideră aşa îşi oferă flori şi mici cadouri cu valoare sentimentală. După revoluţie, am preluat-o şi noi, că aşa-i „cool“.
Stau de la o vreme încoace şi mă gândesc, avem nevoie şi de asta? Avem nevoie de o sărbătoare ca sa ne spună: "băi prostule, du-te şi cumpără-i persoanei dragi un trandafir!"? Avem nevoie de o sărbătoare care să ne facă să ne arătăm afecţiunea, dragostea, iubirea faţă de persoana de lângă noi? Nu puteam să facem asta în fiecare zi\săptămână\lună? Sau de cate ori o simţim? Nu e nevoie de cadouri scumpe....cine te place te place pentru ceea ce eşti.
Bun, înteleg, poate avem nevoie de o sărbătoare a îndrăgostiţilor, iubirea e un sentiment ce nu se poate descrie sau cum ar zice Tudor Muşatescu..."iubirea nu se poate defini într-o singură formulă, fiindcă nimeni nu iubeşte identic", dar avem nevoie de o sărbătoare de peste ocean când avem şi noi una? Dragobetele nu reprezintă la fel de bine iubirea? Sau nu e la fel de "cool" precum e "Valentine's day"?
Arătaţi oameni buni că sunteţi români şi că mai ţineţi la identitatea voastră, nu lăsaţi să moară sărbătorile frumoase precum sunt Dragobetele.
Iar ca să închei trebuie să menţionez că nu sunt genul de om care s-a pus să scrie în felul acesta despre "Valentine's day" pentru că a fost rănit nu ştiu cât de tare în dragoste şi nu poate trece peste, pentru că pot garanta că asta e prima impresie care se formează când cineva citeşte articolul. Am iubit, iubesc şi voi iubi în continuare, dar pentru asta n-am nevoie de o sărbătoare americană care sa îmi spună când să îi iau cadou iubitei mele sau când să îmi demonstrez iubirea faţă de ea.

"Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc." (Liviu Rebreanu)

Filă din Stresiune

Pentru a-ţi asigura note bune în sesiune e recomandat să ai anumite tehnici şi strategii de învăţare. Fiind o sesiune mai grea pentru mine, am abandonat metoda trezitului la 5 dimineaţa şi învăţat până pe la amiază şi am încercat să citesc toată ziua, dar cred că şi voi ştiţi cum e...când te pui să înveţi îţi trec atâtea lucruri prin cap, care le-ai putea face chiar în momentul acela, apoi îţi aduci aminte că trebuie să trimiţi un mail, pe urmă îţi faci un sandwich, pe urmă apare ceva interesant la tembelizor. Ajutorul mi-a venit din partea unei prietene care mi-a spus: "hai să învăţăm în sala de lectură a bibliotecii!". Având "găuri" printre cursuri ideea mi-a surâs, metode noi la timpuri noi. Zi de zi am fost şi eu prezent printre rafturile de cărţi studiind, completănd lipsurile din cursuri şi spunând că din semestrul viitor mă voi apuca mai repede, dar parcă aşa am zis şi anul trecut...
Ce-i drept, am trecut cu bine peste jumătatea mai grea a "Stresiunii", nu-s chiar în top, dar nici nu mă fac de ruşine.
Ideea e să îţi faci un program, iar al meu se bazează pe o vorba studenţească: "Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese"

Manifest împotriva băgatului în seamă

Omul este de la natură o fire foarte curioasă, lucru de apreciat atunci când vine vorba de cunoştinţe generale, de lucruri noi şi folositoare, dar de condamnat când e vorba despre viaţa cuiva. E bine pe de-o parte să fii curios de fizică nucleara, istoria Imperiului Aztec sau împerecherea la fluturii paranormali (vorba unui profesor), dar când te bagi în vieţile oamenilor şi îţi dai cu părerea, îi critici că din punctul tău de vedere ei nu fac bine, că tu aşa vezi lucrurile şi aşa trebuie şi ei să vadă, atunci tu ai o problemă. 

Ar fi interesant de cercetat "Băgatul în seamă la români"...tot la 10 paşi dai peste o persoană care are ceva de spus în legătură cu tine, că nu-i place cum te îmbraci, cum te exprimi, cum mergi sau cum socializezi.

Domnule! Suntem diferiţi! Nu există două persoane la fel, nici măcar gemenii. Aşa că terminaţi odată cu ideile acesta. "Eu sunt atotştiutor şi am dreptul să critic tot ce îmi iese in cale"...aşa ceva nu există, doar persoane care suferă de grandomanie acută, care se ascund sub un limbaj academic, încercând să pară importanţi. Spune-ţi părerea când eşti întrebat, nu bate din gura doar ca să atragi atenţia, ţine de bun simţ. Nu îţi cenzureaza nimeni dreptul la opinie, dar nici nu abuza de el. 

Nu îţi convine ce vezi? Ai alte alternative :)

Pledoaria maimuţei

 

Aseară, o prietenă mi-a atras atenţia asupra unui aspect din blogul meu. Am lăudat fiinţa umana în detrimentul animalelor, iar ca să îmi demonstreze nobleţea animalelor, Mariana mi-a trimis o poezie pe care o împărtăşesc cu voi.

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic,

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,

A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!

Tot circulă o vorbă, deloc adevărată

Că omul ar descinde din buna noastră rasă.

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!

Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte

Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!

Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?

Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?

Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?

Insemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?

Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,

Ca să scornească arma distrugerii în masă?

Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,

E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,

Păduri, câmpii, şi ape, şi zările-azurii...

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,

Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,

Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali,

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat

În obştea maimuţească vreun cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi, în pântec, de aşa-zise mame.

Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,

Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.

În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept,

Devine şef acela viteaz, agil, deştept,

Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,

De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.

Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,

Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.

Pe când, priviţi!, la oameni, ferească Domnul sfânt!

Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,

Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,

Nebuni după putere şi după bunăstare!

De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,

Contează doar averea şi înmulţirea ei.

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.

La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură

Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.

Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator..

Şi iată înc-un lucru din lumea mea, frumos:

La noi nu se întâmplă război religi

Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,

Nici ordine mondială, şi nici naţionalism,

Şi nici vreo îndoială ce-aduce-a ateism.

E-adevărat că omul, acest biped gunoi,

Arată ca maimuţa, dar n-a descins din noi!

Lovit de boală

Vacanţa aceasta am suferit...am suferit de o boală cronică...tot mai des întâlnită. Cu excepţia zilelor de sărbătoare, când mă mai lăsa în pace, restul zilelor de vacanţă au fost un chin. Am fost reţinut, nu la pat...pentru că n-aveam stare să stau în pat şi nici somnul nu venea...ci la scaun. În faţa laptopului am încercat să scap de ea. Remedii în astfel de situaţii se găsesc greu, de obicei ele vin din partea prietenilor, dar de data aceasta nici acest lucru n-a reuşit să îmi alunge boala. Mi se întâmplă în fiecare vacanţă să fiu atins de boala aceasta, dar niciodată nu m-a ţinut atât de mult.
Parcă îmi lipseşte viaţa de la facultate când "boala" nici măcar nu se putea atinge de mine, eram imun la farmecele ei.
Încet vacanţa se termină, mă voi întoarce la facultate şi astfel mă voi vindeca de arhicunoscuta plictiseală :)