Mă gândeam zilele acestea la cum am început să scriu, ce subiecte am abordat și am observat o ușoară abatere de la linia de început, de la subiecte unde așteptam răspunsuri, păreri și viziuni asupra unor teme care mă interesau mai mult sau mai puțin direct. La această rădăcină aș dori să mă întorc azi cu o temă legată de inocență și moralitate.
Suntem oameni și ne place să credem că ne ghidăm viața după anumite principii inamovibile...așa e oare?
Suntem într-o continuă schimbare în fiecare zi în ideea unei maturizări și a unei gândiri mai de ansamblu, însă care e prețul acestei maturizări?
Când suntem mici, viciile acopera o zonă restrânsă din controlul asupra comportamentului. Ele de obicei se opresc la ciocolată și bomboane, dar pot fi controlate, deseori, printr-un simplu „nu e voie!” spus de unul dintre părinți cu rolul de a ne avertiza conștiința că întrecem măsura. Dar ce se întâmplă când influența părinților scade, iar viciile se află într-un raport de invers proporționalitate cu aceast factor de control?
Cum le mai ținem noi sub control? Fiindcă, treptat, ele se impun în modul de gândire și alterează principiile. Ajungem să gândim și să acționăm în moduri în care nu ne-am crezut în stare și toate acestea pentru satisfacerea unor dorințe puerile, care nu sunt atât de esențiale.
Unde se termină inocența copilăriei și unde începe „maturitatea” adolescenței? Când își lărgește moralul orizontul...sau acest fapt se întâmplă doar ca noi să avem o acoperire asupra conștiinței?
Poate totul pare prea filosofic, însă dacă stați bine pe gânduri, sigur găsiți o situație din viața voastră când ați luat o decizie sau ați acționat într-un fel neortodox doar pentru a vă satisface un viciu...„o nevoie inutila”.
Întrebarea rămâne: viciile sunt destul de puternice pentru a-ți altera principiile?
