Eliza vs. Sebastian [13 dorințe pentru 2013]

Suntem la finalul unui an 2012 care era prevestit a fi ultimul sau ceva de genul acesta erau știrile ce au deschis luna Decembrie. Suntem gata să trecem în noul an, 2013, cu previziuni noi și planuri pentru ceea ce urmează...motiv pentru care am hotărât cu Eliza să scriem împreună, de dragul vremurilor de altă dată, un articol împreună sau „împotrivă”. 

Ideea a pornit de la lista lucrurilor pe care vrem a le îndeplini în anul ce urmează și fiindcă batem spre 2013, hai să fie tot 13 lucruri pe care le așteaptă o femeie de la noul an:

1. Vreau ca anul acesta să fiu mai frumoasă, fiindcă toate prietenele mele și-au pus silicoane și botox iar eu am rămas în urmă.

2. Vreau să apar în „șou” la Capatos sau la Acces Direct. Dragăă...dacă nu te vede lumea la emisiunile acestea, nu exiști, dragăă!

3. Vreau să primesc un Chihuahua sau un Chow chow sau un Shar-Pei, pentru că nu ești „fashion” dacă nu ai un cățel atunci când mergi la cafea în oraș.

4. Vreau o geantă Louis Vuitton nouă. Deși celelalte 3 din dulap seamănă izbitor cu asta pe care o vreau, una nou sigur îmi va impresiona prietenele fattăăăă!

5. Vreau un iPhone 5 și un iPad nou. „Fostul” nu a vrut să îmi cumpere!

6. Vreau un nou iubit cu mașină faină. Doar ca să mă simt eu bine, mașina trebuie sa fie peste 30.000 €, altfel nu îl vreau.

7. Anul acesta vreau săptămânal în Bamboo, în The One și LeGaga. Trebuie să mai ies și eu în lume sorooo! Banii nu-s făcuți să stea, mai ales dacă nu-s ai tăi!

8. Vreau să îmi găsesc un job mișto. Să lucrez puțin și ușor, dar dacă salariul nu atinge mia de euro, nici nu mă prezint la interviu.

9. La vară vreau în Saint Tropez. Ca să moară de ciudă toate țoapele care nu mă suportă.

10. Vreau ca părinții să îmi facă un card fără limite și să nu ma mai întrebe unde s-au dus banii. E mai rău ca la Fisc. Evidența asta mă omoară! Ei nu știu că durata de viață a unei rochițe e de „o petrecere”?!

11. Vreau să termin o facultate cu nume pompos. Nu prea mă interesează ce se face acolo, dar fără studii superioare ești nimeni scumpo!

12. M-am săturat să stau în chirie! Anul acesta vreau apartamentul meu în centrul orașului, deasupra unei cafenele și a unui restaurant. Nu se mai poate să tot stau la marginea orașului, îmi ia prea mult să ajung cu taxi la toate petrecerile bune din centru.

13. Și fiindcă mi se termină dorințele (deși aș mai avea câteva) mai vreau ca manichiurista, cosmeticiana și hair stilistul meu să își facă program după dorințele mele. Cum să îmi dau eu programul peste cap să ajungi la ei?! Dragă...eu sunt fabuloasă! 

14. Și ce dacă ai zis 13, eu mai am ceva să cer anului care vine: Vreau să mănânc fără să mă îngraș! Crezi că poți să îmi impui mie ceva?! Cine te crezi tu să mă limitezi la 13 dorințe?! Când ne vom bea cafeaua împreună, atunci să comentezi ceva! Ai înțeles?! Bun! V-am pupat!

Fiindcă povestea mai are o jumătate, vă rog să treceți și pe domeniul Elizei  pentru a citi și reversul monedei.

Până data viitoare, numai bine! 

Crăciun fericit și numai bine!

Sărbătoarea Crăciunului ne-a intrat deja în casă. Pregătirile s-au terminat, casele sunt împodobite, mesele sunt încărcate, rămâne doar să ne bucurăm de spiritul acestei sărbători speciale, sărbătoare care pentru mine are o semnificație aparte. Nu e Crăciun fără colindă și iarnă fără zăpadă, iar în acest an le-am avut pe amândouă. A fost una dintre cele mai reușite sesiuni de colindat, iar pentru aceasta țin să le mulțumesc colindătorilor care au renunțat la comoditatea și căldura de acasă pentru a colinda și în acest an. Și cum am putea sărbătorii mai bine acest eveniment dacă nu printr-o colindă tradițională din inima Ardealului?!

Crăciun fericit tuturor!

Spirit de Crăciun în Oradea

Nu știu câți dintre voi sunt cuprinși deja de Spiritul Crăciunului, dar eu pot spune sincer că sunt entuziasmat de ceea ce urmează, ba chiar mai mult...am dat într-o euforie cronică față de această sărbatoare.

Ieri, în data de 1 Decembrie, pe strada Republicii în Oradea, un grup de tineri au luat inițiativa de a organiza ceva unic în Oradea: un Flash Mob de colind.

Felicitări lor! Felicitări Oradea! Se pare că mai există oameni care așteaptă cu nerăbdare această sărbătoare pentru semnificație și nu pentru mâncare!

 

Bravo Oradea!

Pe alte domenii [Cu susu-n jos]

N-am mai scris de un timp, iar în salvarea mea a venit bunul coleg și vecin de blog Johnny, propunându-mi să scriu despre un film ce l-am vizionat de curând și cu asta îi rămân dator. 

Ia vedeți ce mi-a ieșit:

Upside down, un film cu „fundu-n sus”, dacă îmi permiteți. Povestea desprinsă din S.F.-urile ce tratează societățile totalitare dintr-un timp imemorial, ne prezintă încă de la început cadrul filmului și ține o lecție puerilă de fizică enunțând cele 3 legi ale gravitației în lumea lor. Dacă nu a reușit să te plictisească detaliile ambigue de la început, pe parcurs se trezește în tine un sentiment de déjà vu, aducându-ți aminte de povestea din Iluzionistul sau In time, unde este tratată aceeași idee, a două personaje din lumi diferite și condiții sociale diferite, care ajung să se îndrăgostească iar cei din jur să nu fie de acord. „Iubirea este un univers aparte care nu ține cont de legile lumești” trebuia să fie tema centrală a filmului, cu lacrimi și suspans, cu scene de romantism și situații care să te țină lipit de scaun, însă nu-i. Filmul a fost totuși salvat (cât se mai putea) de prezența scenică a actriței Kirsten Dunst (ce suferea de amnezie și nu-și recunoștea iubitul din adolescență) și de calitatea imaginii.

În rest, pot spune că filmul intră în Top 3 „Filme pentru care îmi pare rău că am banii pe bilet la cinema”, alături de Season of the Witch și Taken 2, unde pot spune cu mâna pe inimă că singura fază de suspans a fost la final, dacă reușește sau nu fata să facă parcarea laterală cu spatele.

Degradare sau evoluție morală...

Mă gândeam zilele acestea la cum am început să scriu, ce subiecte am abordat și am observat o ușoară abatere de la linia de început, de la subiecte unde așteptam răspunsuri, păreri și viziuni asupra unor teme care mă interesau mai mult sau mai puțin direct. La această rădăcină aș dori să mă întorc azi cu o temă legată de inocență și moralitate.

Suntem oameni și ne place să credem că ne ghidăm viața după anumite principii inamovibile...așa e oare?

Suntem într-o continuă schimbare în fiecare zi în ideea unei maturizări și a unei gândiri mai de ansamblu, însă care e prețul acestei maturizări?

Când suntem mici, viciile acopera o zonă restrânsă din controlul asupra comportamentului. Ele de obicei se opresc la ciocolată și bomboane, dar pot fi controlate, deseori, printr-un simplu „nu e voie!” spus de unul dintre părinți cu rolul de a ne avertiza conștiința că întrecem măsura. Dar ce se întâmplă când influența părinților scade, iar viciile se află într-un raport de invers proporționalitate cu aceast factor de control?

Cum le mai ținem noi sub control? Fiindcă, treptat, ele se impun în modul de gândire și alterează principiile. Ajungem să gândim și să acționăm în moduri în care nu ne-am crezut în stare și toate acestea pentru satisfacerea unor dorințe puerile, care nu sunt atât de esențiale.

Unde se termină inocența copilăriei și unde începe „maturitatea” adolescenței? Când își lărgește moralul  orizontul...sau acest fapt se întâmplă doar ca noi să avem o acoperire asupra conștiinței?

Poate totul pare prea filosofic, însă dacă stați bine pe gânduri, sigur găsiți o situație din viața voastră când ați luat o decizie sau ați acționat într-un fel neortodox doar pentru a vă satisface un viciu...„o nevoie inutila”.

Întrebarea rămâne: viciile sunt destul de puternice pentru a-ți altera principiile?

O zi pentru un model

În ziua de azi, fiecare persoană își alege un model pe care să îl urmeze  ca timpar în viață. Fie că acest model e un părinte, un profesor sau o vedetă, la acel moment ne marchează și ne trasează niște linii pe care le urmăm pentru că...așa ni se pare nouă bine.

Aici apare și întrebarea mea....oare ce modele și-au ales politicienii corupți de azi? Ce i-a făcut să devieze atât de mult de la modelul politicianului corect? 

Unii poate ar spune că e utopie termenul de „politician corect”, însă avem un exemplu care contrazice această afirmație. 

Strămoșii lui au fost conducătorii tribului Thembu, iar la 9 ani rămâne fără tată. Urmează diverse școli precum: Clarkebury Boarding Institute, Healdtown Comprehensive School și apoi colegiul Wesley și universitatea Fort Hare University. La vârsta de 46 de ani este condamnat la închisoare pe viață pentru că și-a susținut convingerile, pentru că a crezut în egalitatea dintre negri și albi și s-a opus politicii apartheidului. Este eliberat după aproape 27 de ani de închisoare în urma presiunii externe. Ajunge președinte al Africii de Sud ca urmare a primelor alegeri prin vot universal în 1994 și duce o politică de reconciliere între diferitele comunități etnice din stat. 

Acest om a fost premiat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1993, iar azi sărbătorește 94 de ani. 

Nelson Mandela, omul căruia nu i-a fost frică să lupte în numele justiției și a egalității, este un punct de reper în istoria umanității, fiind și azi un promotor al luptei împotriva discriminării de orice fel.

Pentru acest fapt, ONU a decretat ziua de 18 Iulie, Ziua Mandela şi constă într-un apel mondial la consacrarea a 67 de minute din timpul nostru pentru ajutorarea semenilor. Aceste 67 de minute reprezintă cei 67 de ani pe care fostul lider i-a consacrat luptei sale politice. 

La mulți ani și multă sănătate, domnule Mandela!

Direcția? Spre necunoscut și mai departe!

Am stat o perioadă bună și am observat evenimentele de „primă mână” care au cuprins viața cotidiană din frumoasa noastră țară și pot spune că rămân surprins de câte se pot întâmpla.

Am rămas surprins în primul rând de cât de prost ne-am putut prezenta la Eurovision. Pardon, pentru noi concursul ar trebui să se numească Euroafon. Păcat de piesele cu adevarat bune care nu au reușit să prindă un loc decent, iar aici mă refer direct la Moldova, având o prestanță demnă de invidiat. Dar din păcate, talentul este mai puțin important.

În politică n-am să intru, subiectul e discutat, dezbătut, uzat și refolosit atât de presa românească, dar și de presa internațională. Subiectul care pot să spun că m-a „interesat” a fost Bacalaureatul de anul acesta. Reacțiile au fost împărțite, de la elevi la părinți, profesori și jurnaliști. Ba că a fost rău, ba că a reflectat adevăratul nivel al tinerilor, Bacalaureatul e treapta care face diferența în momentul de față. 

Citisem zilele trecute o scrisoare (sau răspuns? nici nu mai știu cum se intitula) redactată de un tânăr care a susținut examenul de Bacalaureat și care critica tot: sistemul de învățământ, mass-media, educația de acasă, lumea, profesorii și găsea în toți și în toate eșecul survenit în urma probelor scrise. 

Nu vreau să apar ca un apărător al sistemului de învățământ, însă de la an la an, din programă se mai taie câte ceva pentru ca elevilor să le fie mai ușor. Examenul de anul acesta avea mai puțină materie decât cel din urmă cu 3-4 ani și tot sistemul îți pune piedică, nu? Singura „greșeală” e aceea că sistemul încearcă să diminueze frauda. Camerele de supraveghere n-ar trebui să intimideze pe nimeni sau ați văzut cumva copii intimidați de camerele din mall-uri sau cluburi? 

Scuza că televiziunea nu mai oferă modele pentru tineri e de asemenea banală. La vărsta aceasta presupun că poți să alegi și tu ce dorești să vizionezi. Nu ești obligat să te uiți la emisiuni de 2 bani care promovează incultura și violența. Sunt atâtea canale cu informații utile pentru tine, tinere elev, încât e de ajuns să apeși un buton pe telecomandă în timp ce stai pe canapea. Ca să nu mai vorbesc de documentarele de pe internet. 

Dar violența și limbajul vulgar atrage, se vinde! Astfel că noi suntem vinovați că elevii și-au căzut Bacalaureatul.

Eu vă spun doar un lucru: Rușine! Mai ales pentru cei care și-au căzut proba la Limba și Literatura Română. Înțeleg că Matematica e grea, pentru Istorie, Geografie, Fizică sau Biologie trebuie să ai anumite afinități, dar la Română nu ai nicio scuză. În timp ce răsfoiam perlele elevilor, mă gândeam că nu e posibil așa ceva, parcă erau replici dintr-un show de strand-up comedy. Sunteți români și nu vă cunoașteți limba, nu știți să scrieți un eseu agumentativ...nu vă prinde puțin rușinea? 

Și totuși noi suntem de vină, societatea, părinții, mass-media și profesorii pentru că unii tineri au ajuns la vârsta de 18-19 ani și nu știu scrie corect românește.

Eu sunt sigur că se poate mai mult, că nu acesta e nivelul tinerilor din ziua de azi, dar pentru asta cineva trebuie să dea trezirea...ceva trebuie să se întâmple.

În final doresc să-i felicit pe toți elevii care au promovat examenul de Bacalaureat, fie cu note mari, fie cu note mai mici, e important că munca lor a dat roade.

Felicitări încă o dată și baftă la facultate!

Formații de suflet (X)

Exact atunci când crezi că muzica românească nu mai are cum să te surprindă și să scoată și altfel de piese în afară de hiturile de-o vară, eu am rămas uimit când am ascultat noul album Holograf. Piese doar una și una, alese pe sprânceană, piesa care sunt sigur că vor rămâne ca niște frumoase amintiri în memoria colectivă a celor care le-au ascultat.

Ori de câte ori rostești Holograf, n-ai cum să nu zâmbești. Muzica lor ne binedispune din 1978 și putem spune că băieții, în frunte cu Dan Bittman, au fost mereu consecvenți și profesioniști.

Am cam lipsit în ultima vreme din blogosferă, ocupat fiind cu licența, dar promit să fiu mai consecvent de acum, că am mai mult timp la dispoziție pentru hobby-uri.

Dar să nu mai lungesc vorba cu detalii personale și să îi lasăm pe cei de la Holograf să facă ce știu ei mai bine și anume să ne facă să zâmbim.

 „... și fiindcă vara a început, îți dedic această piesă...”

1 pentru pentru toți

Azi e o zi specială!

Azi e ziua în care avem voie să facem lucruri prostești, avem voie să ne jucăm, să rădem în hohote, să alergăm, să ne murdărim, să facem tot ce făceam odată...demult, când nu existau consecințe, când lumea era mai simplă, mai ușoară și fără griji pentru noi.

Avem o zi pe an când putem călătorii în timp pentru a ne simți din nou, ca la vârsta de o cifră. Nu-i timp de ezitat, haideți să profităm de ea!

La mulți ani nouă, care încă ne simțim copii!

Formații de suflet (IX)

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris ceva pe blog, dar promit să revin cu mai multe detalii despre această perioadă lungă de inactivitate, pentru că sincer...s-au întâmplat atâtea și tot atât de multe s-au schimbat.

Azi însă vreau să mă opresc la o melodie, o piesă care mă binedispune în fiecare zi și îmi dă energie să o iau de la capăt, în fiecare dimineață în care o ascult.

Nici formația și nici piesa nu cred că necesită o introducere sau un istoric, de aceea n-am să mă mai întind cu vorba și am să le dau cuvântul băieților să se recomande singuri.

Urare în zi de sărbătoare

Pentru a înţelege sacrificiul suprem trebuie doar să fim mai buni, mai iertători, mai îngăduitori, mai înţelepţi, mereu cu lumină în suflet, gânduri şi simţiri. 

Totuşi , să nu uită că azi sărbătorim Învierea lui Hristos şi nu iepuraşul, iar când vom ciocni ouă...să spunem cu zâmbetul pe buze.....

Hristos a Înviat!

Amintiri din alte timpuri...

Câteodată stau şi mă gândesc la anii ce-au trecut....nu-s mulţi, dar totuşi parcă era în altă viaţă.

Unde a dispărut timpul în care singura mea grijă era...defapt nu era, pentru că nu avea nicio grijă. Când purtam doar pantaloni scurţi şi umblam desculţ şi mă jucam în praf. Când abia aşteptam să se coacă fructele în grădină. Când frizerul era bunicul şi nu trebuia să dau banii pe Gillette...defapt, ce bani?! nici nu aveam nevoie de bani, nu aveam grija examenelor, diplomelor, titlurilor. Când mă trezeam la 7 şi aerul mirosea atât de proaspăt a rouă, iar mama făcea plăcinte. Când mergeam în grădină să am grijă de pepenii galbeni puşi de mami special pentru mine. Când mergeam să îmi strig prietenii afară pentru că nu aveam mobil să le trimit mesaj. Când nu aveam nervi şi nici nu ştiam ce înseamnă stresul.  Când Arbacadabra, Feriți-vă de măgăruș și Kiki, Riki, Miki erau la modă. Când făceam cort din prelata auto împreună cu băieţii din vecini şi stăteam toata ziua înăuntru....jucând cărţi şi ascultând muzică. Când mă certam cu băieţii şi mergeam acasă pe o parte, iar prin spatele casei mă întorceam la ei sau veneau ei la mine. Când înconjorul satului pe bicicletă era o adevărată aventură. Când cireşele erau mai bune din copacul altuia. Când „promit” era un cuvânt sfânt. Când singura responsabilitate era să am grijă de surioara mea. 

Dar nu. Eu mi-am dorit să fiu mare, să cresc cât jucatorii de baschet, să pot lua decizii, să am voie să merg oriunde, să am buletin, să merg la liceu (pe vremea aia nici nu știam ce e aia facultate).

Acum am tot ce mi-am dorit odată, dar parcă nu-i ce vroiam. Stres, nervi, nevoi....acestea nu intrau în calculele mele, dar au venit la pachet.

Sunt puțin nostalgic și mi-e dor de simplitatea vieții la 6 ani, dar cui nu îi e dor de copilărie?

De aceea vă provoc, ca în vremurile bune, să scrieți de ce anume vă e dor din copilărie...ce ați vrut atunci și ce aveți acum...

De dragul copilăriei și al vremurilor de atunci...

Eliza vs. Sebastian [Fotbalul]

„FotBaloo...


Ştiţi sportul acela care începe cu „f” şi se termină cu „otbal”? Femeile, în marea majoritate a lor nu-l plac. De la primul fir de păr până la unghia de la degetul mic. Nu vom putea înţelege în toată existenţa noastră, de ce se întâmplă următoarele: 

·         Steliştii şi dinamoviştii se înjură pe la spate odată ce află de apartenenţa „fotbalicească”;

·         Galeriile se iau la bătaie atunci când echipa uneia dintre ele pierde. De fapt, şi când câştigă se întâmplă acelaşi lucru.

·         Salariile din fotbal sunt cele mai mari din sport. Cum poate ca un „trepăduş” ce face o schemă mai ieşită din comun să câştige mai bine decât un campion naţional la scrimă, de exemplu?

Apoi, vorbim despre meciurile de la televizor. I-aţi văzut cum se strâng în hoarde atunci când e vreun derby pe ecran? Bineînţeles berea, seminţele, burta peste pantaloni şi picioarele de pe masă  nu pot lipsi. Adică, tu ca şi femeie ce locuieşti în casa respectivă, te-ai uita la un program educativ de pe Discovery, iar fiinţa bipedă ce-ţi ocupă canapeaua e gata să se despartă de tine, dacă nu îi înţelegi pasiunea.

Nu am găsit nici până acuma un motiv pentru care bărbaţii trebuie să urle din toţi rărunchii atunci când cineva dă gol. Are impresia cumva că regetul său de mamifer (ne)evoluat o să treacă dincolo de sticlă, iar jucătorii îi vor aclama notele (a)muzicale?

Desigur, există şi varianta proastă. În care echipa preferată pierde. Noh, să vezi atunci feştanii, blesteme şi trimiteri la origini pe care le enunţă el, intelectualul de pe canapea. Îţi vine să-l arunci în ceva gaură neagră. Doar că nu s-a deschis una mai aproape poarta de la stradă. 

Cică fotbalu’ este sportul rege la noi. Eu cred că i-a dat cineva distincţia aceasta, ca şi în cazul regelul Cioabă. Adică autoproclamat. Şi ca să concluzionez: femeilor, să nu vă pună sfântu’ să-i stingeţi televizorul prietenului, soţului ori bipedului care se uită la un meci. Dacă n-aţi prins Al Treilea Război Mondial, o să izbucnească atunci în urechile voastre!” 

Eliza Vaș

„Dacă e derby...să fie derby...

Din când în când moravurile oamenilor se schimbă... Dacă înainte mergeau în grupuri mari la arene pentru a vedea lupte între gladiatori, pe urmă au apărut turnirurile între cavaleri...azi, această moștenire a fost preluată de fotbal. Adunarea pentru astfel de evenimente se face în caz de derby, prin baruri sau acasă. Grupul restrâns (3-4 persoane) se instalează pe canapea și fotolii în așteptarea fluierului.

Pentru ca seara să fie perfectă mai lipsește berea, popcornul, cipsurile, sucul și un televizor mare. De asemenea, înainte de toate acestea...trebuie negociată situația cu persoana iubită...în caz contrar te vei trezi cu ea din 5 în 5 minute trecând prin fața telvizorului, căutând câte ceva și întrebând din priviri dacă mai durează mult.

Odată cu fluierul de început se dă și startul evenimentului propriu-zis, comentariilor pe baza fazelor, aclamatul momentelor de magie și huiduitul deciziilor greșite. Grupul se tensionează la fiecare fază strânsă, la fiecare moment când atacantul ajunge față în față cu portarul, de parcă Jose Armando al telenovelelor ar cere-o de nevastă pe Rosalinda (ca să vorbim pe altă limbă). Exclamații precum: „Pasă!„ „Șut!” „Ofside” sau „Penalty” devin laitmotiv pe tot parcursul meciului. Punctul culminant apare în momentul golului, când întreaga cameră răsună de bucurie și urlete, urmate de îmbrățisări și ciocniri de pahare.

Evenimentul se încheie după ce pleacă băieții și tu străngi în urma lor (asta pentru a nu avea probleme la dimineață cu „șefa”).  În tentativa ta de a ajunge în pat te lovești de tot ce întâlnești prin cameră. Trezită de subtilitatea ta, te așteaptă zâmbind...știind că maine te vei revanșa cu o sesiune de cumpărături.....”

Sebastian Ciceu

Pentru ziua de azi, pentru fiecare Femeie

Eram în dubii în ceea ce privește ziua de azi...Ziua Femeii sau Ziua Mamei. Am navigat puțin pe apele virtuale ale internetului pentru a mă informa în legătură cu data de 8 Martie și am descoperit că: 

Există o zi a femeii încă din 1910, când Internaționala Socialistă întâlnită la Copenhaga a hotărât stabilirea unei zile dedicate Femeii. Prima dată s-a sărbatorit in 19 Mari 1911 în Germania, Austria, Danemarca și alte câteva state euronepe. Data de 19 Mai s-ar spune că a fost aleasă din cauză că în 1848 în Prusia a izbucnit o revoltă, iar regele Prusiei a promis o serie de reforme, inclusiv dreptul femeilor la vot. 

Prin 1975, printr-o rezoluție Adunarea Generală ONU a proclamat ziua de 8 Martie ca Ziua Internațională a Femeii, fiind adoptată de o serie de state care nu mai auziseră până la această dată de o astfel de sărbătoare.

Dilema mea legată de Ziua Femeii sau Ziua Mamei și-a găsit răspunsul: la noi în țară, înainte de 89 se vorbea de Ziua Mamei, iar după revoluție s-a trecut la Ziua Femeii.

O chestie interesantă care am aflat-o acum e că până și în China se sărbătorește Ziua Femeii, astfel că în data de 8 Martie, toate muncitoarele au liber după-masa.

Țin cu această ocazie să le urez la mulți ani tuturor femeilor, multă sănătate și fericire în viață.

La mulți ani încă o dată și o zi însorită plină de bucurii!

Formații de suflet (VII)

Ni se întâmplă câteodată să primim o melodie care ne rămâne imprimată în minte o perioadă de timp, de obicei nu prea lungă...astfel ne trezim că o fredonăm pe stradă sau o cântăm în gând oriunde am merge. Ultima mea pățanie de genul acesta a fost cu piesa lui Gotye, Somebody that I used to know. M-am informat puțin despre piesă și soliști, pentru că piesa e interpretată împreună cu o artistă în vârstă de 21 de ani din Noua Zeelandă, Kimbra.

Wouter De Backer, pe numele de scenă Gotye, este un cântăreț de origine belgiano-australiană, fiind comparat de unii critici cu Sting sau Peter Gabriel. Eu cred că mai are puțin de tras până să îi ajungă pe cei doi gentlemani....deși cele 5 premii ARIA (Australian Recording Industry Association Music Awards) îl clasează destul de bine, iar piesa aceasta e bine cotată pe posturile radio și TV.

Revenind la piesă....am primit-o în urmă cu două săptămâni și de atunci mi se tot învărte în minte (într-un sens bun). Când am ascultat-o prima dată avea undeva la 60 de milioane de vizualizări pe youtube, azi...7 martie 2012 a ajuns la peste 100 de milioane de vizualizări...și ciudat...piesa e postată din Iulie 2011, dar cunoaște doar acum apreciere.

N-am s-o mai lungesc cu detalii, ci am să postez videoclipul...pentru că sincer...mi se pare genial construit...

Argument pentru Oradea

Am fost informat în legătură cu un concurs ce se desfășoară sub egida Umbrela Verde și dați-mi voie să vă spun că nu e orice concurs...ci Capitala Verde a României. 

Ideea e simplă: fiecare blogger, prin articolul scris pe tema aceasta, poate să își voteze orașul pentru a câștiga titlul de Capitala Verde a României. Premiul va fi acordat primăriei orașului câștigător.

Înainte de a-mi începe pledoaria, vreau doar să vă îndem să scrieți despre orașul vostru, nu atât pentru a câștiga un premiu, ci pentru a le arăta autorităților că vouă vă pasă de măsurile care se iau pentru oraș. 

Vreau să încep prin a preciza că nu sunt născut în acest oraș, n-am copilărit aici și nici nu locuiesc de mult timp, dar cu siguranță e locul unde aș dori să mă stabilesc. 

Când am venit în Oradea, primul lucru care m-a surpins a fost faleza Crișului...amenajată pentru alergat, plimbări sau chiar momente de relaxare, mi-a sărit în ochi încă de pe tramvai și a fost primul loc în care am mers după ce m-am stabilit. 

Orașul are un plan urbanistic, care combină spațiile verzi cu monumentele arhitecturale, astfel încât poți să stai în Parcul 1 Decembrie și să admiri frumoasele clădiri evreiești, să lenevești în Piață Unirii și să te minunezi de frumusețea clădirilor în stil secession, că să culminez cu grădina Palatului Baroc, de-o monumentalitate extraordinară (să nu mai adaug că e cea mai mare clădire, ca suprafață, în stil baroc de la noi din țară). 

Iar legat de proiectul cu pista de biciclete despre care vorbește și Eliza, pot spune mândru că și eu am semnat petiția.

Nu știu ce părere au alții despre acest oraș, însă eu știu că e locul potrivit pentru un început.

Eliza vs. Sebastian [Machiajul]

„Tehnici de înfrumusețare, ar zice unele... 

Tot mai des am ocazia să observ ce direcție ia procesul de înfrumusețare a femeilor din ziua de azi....și uff...ușor se cade în extremă.

Azi, nu ești „trendy” sau „fancy, dragă” dacă nu mergi să stai săptămânal câte 4-5 minute în cutia aia de te prăjește și îți face tenul ciocolatiu (dar fără alune sau lapte și cu zahăr puțin), nu treci pe la cosmeticiană să facă buzele ca înțepate de albine și să te tencuiască în fond de ten.

Ce contează că pe urmă orice cuvânt scoți pe gură pare într-o limbă străină sau că tenul tău nu respiră și ești predispusă la diferite boli de piele....poi dom’le…dermatologii n-ar mânca și ei o pâine? Mai nou, imaginea de rațuscă este completată cu o pereche de gene false și tot același număr de sprâncene tatuate...originalul nu mai e prețuit...se caută tot ce-i artificial. Pentru a fi gata, capodopera se ornează cu rimel și creion dermatograf din ambundență, pentru a da pleoapelor sezația de greutate, la propriu.

Acesta să fie modelul de frumusețe a zilelor noastre? Pentru că sincer...sunt de părere că frumusețea se găsește sub acel strat de mortar chimic și se numește frumusețe naturală.”

Sebastian Ciceu

„La vie en rose 

Apreciez femeile care se machiază. Cu gust, desigur. Ce-i drept, nu sunt o adeptă a picturilor suprarealiste pe faţă, fiindcă mai mereu ce-i prea mult strică, dar şi ce-i puţin dăunează imaginii. În schimb, mi se pare încântător să te uiţi în ochii aceia fumurii şi să te topeşti, căci doar asta fac toţi cei care găsesc ceva care să le capteze privirea şi interesul.

Creând o analogie, aş spune că machiajul reprezintă soluţia la nişte probleme. La fel ca şi în cazul proiectelor, identifici o nevoie şi apoi vii cu soluţii. Desigur, aici se pune întrebarea de ce se machiază femeia. Publicul ar arunca răspunsuri precum:

-deoarece poate să corecteze anumite carenţe pe care domnişoara le are, gen buze prea subţiri;

-pentru că poata să atenueze nişte chestiuni sezoniere care încep cu „c” şi se termină cu „oşuri”;

-fiindcă are posibilitatea de a se metamorfoza pe parcursul unei zile, trecât de la o imagine office la o party girl, doar aplicând nişte mascara şi un dram de fard;

-pentru că frumuseţea brută trebuie întotdeauna şlefuită cu nişte instrumente specifice;

O femeie frumoasă nu e o femeie obişnuită, fadă. O femeie frumoasă e una care ştie că pentru a fi de neînlocuit trebuie să fie mereu diferită. Asta ar spune Coco Chanel şi n-ar greşi prea mult, având în vedere că nu ne naştem şi nu devenim perfecte.  Până la urmă, nu suntem nişte licurici ca să strălucim instant, ci avem nevoie de puţine ajustări.”

Eliza Vaș

Voi muri în...

Lumea a luat-o rău razna!

De ceva timp încoace au aparut o „groază” (a se citi mulțime) de aplicații atât pe site-ul de socializare Facebook, cât și livrate prin mail, aplicații care îți spun când vei muri, când te vei căsători, câți copii vei avea sau ce mașină vei avea. Pe bune...

Am făcut și eu prostia să cad în capcana unei aplicații de genul acesta, ca „să aflu” când voi muri. Presupun că Facebook-ul poate citi în stele sau are buton de „speed dial” pentru Cer...pentru că în câteva secunde mi-a spus că voi muri la 54 de ani. Precis!

Ideea e că am izbucnit în râs, dar se pare că sunt persoane care cred în astfel de aplicații fantomă....și stau să mă gândesc:....dacă le apare că mor anul viitor?

Cea mai nouă chestie...îți arată, dacă ești curios, când vei intra într-o relație, cică.

Privesc și rămân uimit. Ce vor să demonstreze prin aplicațiile astea? Unde vor să ajungă? Le oferă încredere? Speranță? Atenție?

Haideți oameni buni....unde a dispărut stima de sine?! Unde a dispărut respectul față de persoana voastră?

Eliza vs. Sebastian [Decolteul]

Pornind de la ideea promovată de Simona Tache și Mihai Radu în ziarul Cațavencii, am încercat alături de Eliza să facem un dialog cu privire la teme diverse. Din titlul se observă că va fi o discuție contradictorie și sperăm să fie și savuroasă.

Tema de azi e una simplă și comună, inspirată dintr-o discuție pe care am avut-o cu Eliza în drum spre Biblioteca Județeană.

N-am să mai lungesc treaba pentru că nu prea mi-au plăcut vreodată introducerile kilometrice și am să dau curs dialogului...

"Un mod de a scăpa de căldură...cică

Căldura de afară...în lunile de vară, evident, ne obligă să luăm diferite măsuri pentru a suporta canicula. Fie că stăm închiși în casă, că ieșim pe o terasă la o bere, în parc la înghețată sau mergem la ștrand...peste tot ni se întâmplă să dam peste persoane de sex feminin având hainele pana la buric sau cu un decolteu larg. Cred că e o conspirație mondială la adresa barbaților de pretutindeni. Le vezi cum merg ele țanțoșe pe stradă cu spatele drept și pieptul înainte, iar scuza lor e căldura, că dom’le...fiecare supraviețuiște cum poate în astfel de vremuri caniculare.

Problema nu e aici, fiecare are dreptul să se exprime așa cum dorește, problema apare când treci pe stradă pe lângă o domnișoară sau doamnă îmbrăcată astfel sau stai în tramvai lângă ea, iar „instinctul primar” îți împinge privirea spre locul cu pricina, tu bărbat serios sigur nu vrei să cedezi, dar „instinctul” e mai puternic. În momentul următor ridici privirea spre fața femeii care are o expresie ușor de înțeles: „Uită-te la el! Ce nesimțit!”...asta în cazul cel mai bun...dacă nu ajungi să primești o lecție despre bune maniere de față cu toată lumea.

Totuși sunt curios...daca pe strada ar umbla un bărbat din acela lucrat la sala și tot epilat cu pantalonii decupați în spate sau în față...ele nu s-ar uita?! "

 Sebastian Ciceu

Feminitatea şi frigul

Femeile nu se îmbracă într-un anume fel doar pentru ele. Se îmbracă pentru a întoarce bărbaţii capul după ele, se îmbracă pentru a fi admirate de alte femei pe stradă, se îmbracă pentru a fi în pas cu tendinţele vremii şi se îmbracă pentru că vor să transmită un mesaj. Indiferent de target-ul pe care îl vizează, în foarte puţine din aceste cazuri, o femeie nu va avea un decolteu. Asta pentru că se simte bine să-şi scoată în evidenţă părţile care o definesc . E ca şi în cazul doctorilor care poartă halat alb ori a minerilor despre care ştii că au mereu o cască pe cap. De aici şi până la bărbaţii care stau şi se holbează e cale lungă.

De exemplu, dacă ai o femeie cu un decolteu lângă tine nu înseamnă că nu te poţi uita sau că ea nu se va simţi bine ştiind că e admirată. Indignările sosesc în momentul în care ochii tăi par să nu mai părăsească unghiul respectiv. Ca să înţelegi de ce o exagerare ceea ce faci, gândeşte-te la următoarea comparaţie: mergi pe lângă o vitrină care îţi atrage privirea, prin urmare e normal să stai câteva secunde analizând, în schimb dacă stai cu ochii lipiţi de vitrină, la un moment va veni vreun vânzător să te alunge de acolo. Ştim că sunteţi atraşi, dar nu înseamnă că trebuie să ne demonstraţi asta printr-o privire de vultur. Până la urmă, o femeie poate fi admirată într-un mod discret fără să-i dai acesteia ocazia de a-ţi trânti o replică de genul "Nu eşti tu puţin cam...?".

Bună întrebarea lui Sebi din ultimul paragraf. Deşi nu cred că femeile ar sta să se holbeze. Ar arunca o privire scurtă, s-ar hlizi şi ar merge mai departe. Sau...spuneţi-mi voi ce aţi face. Eu nu cred că m-aş uita asemenea cum se uită anumiţi interlocutori de-ai mei într-o conversaţie şi anume: cu 5 centimetri mai jos de ochi. It's ok to look but take your eyes back home.
 Eliza Vaș

File din romantismul contemporan (II)

Cu promisiunea de a mai cerceta aceasta nouă direcție pe care o ia „romantismul contemporan”, am revenit cu  încă o filă din acest proces revoluționar. Nu vreau ca acest post să fie o mustrare la adresa persoanelor care se comportă în felul acesta...ci e doar un semn de întrebare pe care mi-l pun eu...pentru că nu înteleg de ce se întâmplă așa sau ce gândesc acele persoane. 

Un nou mod de a intra în vorbă cu o domnișoară este, în ultima vreme, facebook-ul. Am observat în ultima vreme că replica s-a schimbat din „Hey...ești frumoasă!” în „Hey...te știu de pe facebook!”. Încerc să găsesc o continuare la discuție, dar dau doar de drumuri închise. Singurul lucru care îmi trece prin minte e că tipul e un semi-obsedat care stă pe facebook și saliveaza la pozele fetelor...gând care cred că trece prin minte la majoritatea fetelor abordate cu această replică și tind să cred că nu e de bine, băiatul meu.

Ca să rămânem pe teritoriul abordării, continuu prin a cere explicație utilizatorilor de ce oare folosesc replica „Pisi!” accentuata cu un pupic sau un clipit din ochi? Chiar așa?! Sunt foarte curios, de câte ori a funcționat? Pentru că din punctul meu de vedere, prin gestul acesta nu reușești decăt să atragi asupra ta o privire tăioasă, indiferentă sau deloc. Și să fim serioși oameni buni! Ce-i cu alinturile astea animaliere? Mama fetei nu-i găină, nu ești mai „dulce” sau mai convingător dacă o alinți așa.

Bun...am înțeles că limba română, ca orice limbă, e în continuă schimbare, dar de ce trebuie să se schimbe și complimentele făcute de bărbați femeilor? „Timpul înseamnă bani”, „epoca vitezei” și abrevierile n-ar trebui să reducă la „ce bună ești!” complimentele făcute de un bărbat unei necunoscute...mai lipsește să scoată bâta, să-i dea în cap la femeie să îi spună „îmi placi și te iau acasă” și uite cum se mai duc niște ani din evoluția noastră ca oameni.

Halal nivel de cultură!

Nu mă înțelegeți greșit...susțin socializarea dintre persoane, până la urmă...omul e un animal social, dar să nu confundăm a socializa cu a jigni. Socializăm când discuția e plăcută, când e interesantă, când se implică ambele părți.

Cam atât am avut de spus acum...cu siguranță ne vom mai citi pe subiectul acesta.

Numai bine! 

Leptopiseț de blog (III)

Pentru că istoria noastră e plină de personalități cu mari realizări, însă necunoscute publicului larg, m-am hotărât să continuu șirul scrierilor istorice cu Petru Cercel. Locul și anul nașterii nu se știe, dar se știe că e fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Țării Românești. Bun nu că ar fi fost el prea mărinimos sau cu dare de mână ci pentru că în timpul domniei n-a scurtat de cap niciun boier din dotare. 

Deși numele acestui domn ne duce cu gândul la un gen de muzică, pot să vă spun sincer că avea gusturi mai Occidentale, chiar nefirești din punctul de vedere al boierimii muntene, care a început să își dea cu părerea despre orientarea sexuală a domnitorului. Petru însă nu era nici homosexual și nici bisexual, e drept că era atras de modă, de lux, bijuterii, numele de Petru Cercel venindu-i chiar de la cercelul cu perlă pe care îl purta după moda franceză. Petrică era, după cum am spune azi, puțin metrosexual.

Revenind la șirul firesc al poveștii, afăm că rămâne fără tată de tânăr și este nevoit forțat să părăsească Țara Românească de grabă spre a nu ajunge să murdărească sabia lui Mircea Ciobanul. De aici povestea are mai multe variante, că s-ar fi ascuns pe prin Siria sau că ar fi pribegit prin Rhodos...nimic nu-i sigur, dar e cert că băiatul n-a stat degeaba ci a învățat mai multe limbi, 12 la număr, scria și poezii în italiană, nu prea strălucite dar destul cât să o farmece pe faimoasa Caterina de Medici, mama nimănui altul decât Henric al III-lea al Franței.
În această vacanță de studii în străinătate, Petrică a început să conștientizeze că ar avea o șansă la tronul Țării Românești, că doar era fiul răposatului Pătrașcu. Zis și făcut! Umblă la Maximilian al II-lea al Austriei, pe urmă în Genova, Veneția și în cele din urmă la Henric în ogradă, de unde și primește sprijin atât financiar cât și „relaționar” sau cum ar spune unii...își capătă niște pile.

Cum situația în țară nu era prea roz, Mihnea zis și Turcitul scurta de cap boierimea munteană, aceasta s-a răsculat împotriva lui și a început să îl susțină pe tânărul domn, care a reușit să îî cucerească prin înfățișarea și farmecul său. Tot ce mai era de obținut acum era acordul sultanului. Cercel a scos artileria grea și l-a trimis la înaintare pe ambasadorul Franței la Istanbul împreună cu suma de motivare, împrumutată de la occidentali. Sultanul a fost de acord, astfel că la 29 august 1583 Petru Cercel ajunge domn în Țara Românească.

Începutul a fost promițător. A mutat capitala din București (care arăta ca un sat mare la vreme respectivă), în mult mai celebrul Târgoviște (care era și mai ușor de apărat), a ridicat biserici și pentru ca lumea să îi vadă valoarea, și-a ridicat și un palat. Ideile de modernizare a orașului au continuat, s-au construit instalații de aprovizionare cu apă, s-a înființat un atelier pentru fabricarea tunurilor din bronz. 

Cum orice minune ține 3 zile, așa a fost și entuziasmul față de noul domn. Când planurile domnitorului au depășit visteria statului, au apărut taxele. Poporul s-a revoltat, nobilimea s-a revoltat, vechii dușmani au reapărut în scenă, astfel că Petrică Cercel se trezește cu o opoziție serioasă condusă de însăși Mihnea Turcitul. Colac peste pupăză, Mihnea a complotat pe lângă sultan și l-a convins cu o sumă serioasă de bani că Petrică din Muntenia complotează împotriva lui. 

Aflănd de toate cele, nu mai stă pe gânduri, își încarcă averea în 43 de care, își ia camarila și pornește pe drumul Transilvaniei de unde se gândea să ajungă la prietenii din Vest. Planul se arăta bun, doar că pe drum, bodyguarzii l-au bătut și jefuit, ba a ajuns să fie și arestat și închis în Maramureș. Legenda spune că a reușit să scape de acolo pe o funie.

Văzându-se din nou liber a încercat să apeleze la prietenii din Vest, dar la Paris suna ocupat, la Veneția nu răspundea nimeni, iar cei din Roma nu vroiau să audă de el doar dacă își plătească datoria de cumpărare a tronului. 

Rămas descoperit, se întoarce cu fața spre Răsăritul turcesc. Sultanul l-a primit bucuros și l-a cazat la închisoarea Edicule ("Cele Șapte Turnuri"). La insistențele lui Mihnea, sultanul e de acord să îi ofere un bilet dus, fără șansă de întorcere, în Rhodos tânărului domn. Nici n-a apucat să se bucure că a scăpat de la hotelul de 5 stele al sultanului, să respire briza Bosforului, că ienicerii turci de pe corabie i-au făcut cunoștință cu fundul mării.
A lăsat în urma lui mai mulți copii nelegitimi, dintre care se va remarca Marcu Cercel, guvernator al Moldovei în 1600 „supt Mihai Viteazul”.

Am încercat să scriu despre acest prinț muntean într-o manieră cât mai accesibilă, ca lumea să vadă dincolo de extravaganța și excentritățile lui, să vadă potențialul lui, să îl vadă ca o adiere de Renaștere în această țară pierdută în negura Evului Mediu, să îl vadă ca un inovator și deschizători de drumuri.

Acesta a fost Petru Cercel, prințul metrosexual al unei Muntenii care nu l-a înțeles.